Celula 61 (6)

La biroul din România sunt probleme, iar Hans e nevoit să plece. În Mongolia totul pare a fi în regulă, deşi liniştea e puţin tulburată de vestea deschiderii firmei de la hotel. Hans nu-şi face griji în legătură cu ei. Cred că ar fi fost mai bine să nu ne spună de faptul că-i știe drept ţepari. Ne zice că şpaga pe care a dat-o către cineva mare din Poliţie ne va asigura protecţie, indiferent ce se întâmplă.

Pleacă şi ne lasă cu inima îndoită. C. este desemnat şef. E mai tânăr cu vreo 2 ani decât mine. Nu mă deranjează tinereţea lui, ci mai degrabă lipsa lui de experienţă. Îl văd emoţionat din cauza noii responsabilităţi, însă, după câteva zile, se acomodează şi totul reintră în normal. Clienţi fericiţi, angajaţi mulţumiţi.

=========================

A trecut cam o lună şi jumătate de când sunt în Mongolia. Nu mi s-a făcut dor de România. Mi-e bine aici, nu resimt în nici un fel nevoia de a pleca.

Într-o dimineaţă, vestea ne loveşte ca un trăznet: cei cu firma de la hotel au fugit! Ne spune Khulan că s-a dat ştirea la radio. Aparent, au "vândut" de vreo 30.000 dolari şi nu au depus niciun ban în vreo bancă locală. Puseseră pe uşile camerelor de hotel etichete cu "Nu deranjaţi". La un moment dat, managerul hotelului a intrat la bănuieli, pentru că nu mai ieşea nimeni din camere, şi a chemat poliţia. În urma investigaţiilor, s-a descoperit că plecaseră de câteva zile, cu avionul. Pe aeroport nu i-a oprit nimeni, bineînţeles. Pe lângă suma de bani pe care o luaseră cu ei, lăsaseră în urmă o notă de plată enormă la hotel, pentru cazare şi telefoane. Plus clienţii cărora le furaseră banii. Printre ei e şeful reţelei locale de televiziune prin cablu, care are şi un post tv propriu.

O situaţie care nu anunţă nimic bun pentru noi.

După câteva zile începe nebunia. Suntem chemaţi cu toţii la Poliţie pentru declaraţii. După o aşteptare de vreo câteva ore, intru la interogatoriu. Cum mă numesc? De unde sunt? Ce face firma? Câţi clienţi avem? De unde îi aducem? Ce vindem? Ce facem cu banii? Cine ne ţine contabilitatea? Unde este patronul firmei? Ce ştim despre cei care au fugit? Avem vreo legătură cu ei? etc. Ne dau drumul, nu au nimic contra noastră. Ce ar putea avea? Afacerea e legală. Totuși ne zic că sunt cu ochii pe noi, să stăm fără griji, cineva va trebui să plătească.

Hans e tot în România. Vorbim cu el, dar e aproape tot timpul beat. Ne linişteşte, ne tot reaminteşte de persoana importantă căreia îi dăduse şpagă şi care ne va proteja. Ne tot repetă că nu există publicitate negativă, ci doar publicitate. Se aşteaptă chiar la o creştere a vânzărilor. Pentru noi, însă, situaţia nu este nici pe departe roz.

Khulan ne spune că pe acel post tv au început să facă emisiuni despre firma ţeparilor. Se aminteşte şi de firma noastră, bineînţeles, n-au cum să rateze faptul că lucrăm în acelaşi domeniu. Asta se vede aproape imediat în vânzări. Oamenii nu mai au încredere să cumpere. Însă nu asta nu e cea mai mare problemă, ci faptul că începem să avem reveniri. În fiecare zi vin măcar 2-3 clienţi dintre cei care au cumpărat şi îşi cer banii înapoi. Contractele sunt beton, şi C. decide să rămânem fermi pe poziţie şi să refuzăm.

E seară, aproape de ora la care închidem, şi văd 5 bărbaţi intrând în birou. Sunt toți în costume, dar instinctiv simt că ceva nu e bine. Unul dintre ei cere să vorbească cu şeful.

C., împreună cu Khulan, discută cu el în camera unde, de obicei, se semnează contractele. Biroul nostru e împărţit în trei de nişte pereţi din sticlă, cu uşi prin care se ajunge dintr-o cameră în alta. Prima încăpere astfel formată e anticamera, unde e secretara, în mijloc e biroul în care se semnează contractele, iar în ultima încăpere sunt birourile noastre. 2 dintre bărbaţii care-l însoţeau pe tipul ăsta s-au aşezat la intrarea biroului de contracte, iar ceilalţi doi sunt înăuntru, blocând în acest mod intrarea sau ieșirea din acel birou. Deşi pereţii izolează destul de bine zgomotul, îl aud pe tip urlând din când în când. Khulan e lividă, dar totuşi calmă. Îi admir calmul, încerc să mă încurajez că totul va fi în ordine.

Când se termină şi pleacă am un moment în care mă simt uşurat. Atât de uşurat încât aproape nu-mi vine să mă duc să-i întreb despre ce a fost vorba. Îmi spun că s-au înţeles să-i returneze banii în cursul zilei de mâine. Vreo 2.000 de dolari. Alternativa este deşertul Gobi. O groapă în deşertul Gobi.

Celula 61 (5)

Biroul administrativ este situat la parterul clădirii, iar la etaj e forţa de vânzare. În biroul administrativ sunt câţiva mongoli (Khulan, Ono şi încă vreo 2) şi câţiva români, plus Hans.

Khulan e o tipă faină. Urâţică rău, dar o persoană plăcută. Plus că vorbeşte engleza perfect. Ono e şi ea OK, mai slăbuţ cu engleza, însă ne descurcăm. Secretara are un copil cu ochi verzi. Nimic ciudat în România, însă acolo e o ciudăţenie. Au venit chiar şi nişte doctori americani să îl vadă.

Dintre români, e unul mai tânăr ca mine, C., care se ocupă de contracte. L. e o domnişoară care lucrează pe vânzări, cu traducător. Mai e şi D., un bulgar românizat care se ocupă şi el de partea de vânzări şi de contracte. Suntem o echipă micuţă, dar ne înţelegem destul de bine.

Pentru mine, munca e cam aceeaşi ca în Arad. Cel puţin cât sunt în birou, nu am timp să-mi dau seama de diferenţe. Singura diferenţă e că în jurul meu aud vorbindu-se o limbă ciudată, pe care nu o înţeleg. Şi n-o voi înţelege niciodată, deşi am o înclinaţie nativă spre limbi străine. Ca să înţelegeţi cum sună mongola, ieşiţi în stradă, găsiţi o haită de câini şi enervaţi-i. Ei vor începe să latre, şi, iată! Aţi înţeles cum se aude limba mongolă! Reţineţi, nu lătrat normal, ci lătrat nervos. E posibil ca vreun mongol să mă contrazică şi să spună că limba lor e melodioasă, însă eu aşa o auzeam. Te obişnuieşti şi cu asta, totuşi.

Spre seară mergem să vizităm un apartament în zonă. E mai bine să închiriem ceva mai aproape de birou decât să aruncăm banii pe hotel. Dar, până una-alta, hai la cumpărături! O întrebăm pe Khulan unde se face aprovizionarea şi ne indică o hală din apropiere. O hală construită la rotund, seamănă cu o iurtă. Sau cu un "ger", pentru că aşa se cheamă în mongolă, pronunţat aproximativ "găr".

Mergem în grup, doar noi, românii. Intru în hală, fac câţiva paşi şi văd negru în faţa ochilor. Ies în goană de acolo. Mirosul e absolut insuportabil! Mi-a venit instantaneu să vomit. După câteva minute, mă hotărăsc să intru din nou. Tarabele seamănă [oarecum] cu cele din pieţele noastre. Căutăm carne de porc sau de vită. Degeaba. Nu au aşa ceva. Doar carne de pui şi carne de miel. De fapt, pe jumătate din tarabele pieţei e carne de miel şi doar la vreo trei carne de pui. Ei bine, da, carnea de miel puţea aşa. Ăsta e mirosul naţional al Mongoliei, cred. Aveam să mă obișnuiesc și cu el, în timp.

Mă îngrijorează murdăria pe care o văd peste tot. Nu numai pe mine, ci şi pe colegii mei. Ne hotărâm să riscăm şi ne oprim la prima tarabă cu carne de pui. O încercare în engleză, cerem câteva pulpe. Primim [normal] doar nişte priviri mirate, iar apoi vânzătoarea se întoarce către una mai tânără, către care latră ceva în mongolă. Aia dă din umeri. Nu-i nimic, ne dăm seamă că nu ne înţelegem în limba engleză şi descoperim limba universală: arătatul cu degetul. Îi arătăm pulpele şi numărăm pe degete câte vrem. Ne zâmbeşte fericită şi ne pune pulpele într-o pungă, după care ne zice ceva în mongolă. Zicem şi noi ceva în româneşte, ne zâmbim, îi mulţumim frumos, bye-bye şi plecăm.

Zilele trec una după alta liniştite. Firma are succes, nu au apărut încă niciun fel de probleme. În afara biroului, încă mă chinui să diger diferenţele între noi şi ei. În primul rând, la noi e mai curat. Da, mai curat am zis. Pe străzi, dar și oamenii, în general. Am senzaţia că mongolii nu fac cunoştinţă cu săpunul prea des. Cred că face parte din religia lor să fie cât mai soioşi şi nespălaţi.

Saikhna îmi zice că majoritatea e atee. Şi ea e tot atee. Ea totuşi e curată, se spală regulat. Mongolii religioşi cred, de obicei, în Buddha.

Oamenii de pe stradă par a mă urmări cu mare interes şi fără să se ferească. Un alb într-o mare de galbeni. Deşi chiar şi asta e o chestie de perspectivă. Aflu de la Saikhna că, pentru asiatici, noi suntem galbeni. Nu ţin s-o contrazic. Poate galbenul lor arată ca albul nostru, cine ştie?

Tot ea îmi spune că părul meu de pe mână atrage atenţia. Deşi nu mă consider un tip păros, faţă de ei, care n-au pic de păr pe mâini, aproape am o pădure. Şi tot ea îmi zice că fiind străin, lumea crede că sunt plin de bani. Mă abţin să o întreb şi pe ea ce crede.

Au trecut vreo 2 săptămâni de când am ajuns aici. Stăm toţi în acel apartament, de cinci camere. În timpul zilei muncim, seara mergem şi mâncăm la restaurantul francez care se află la vreo câteva minute de mers pe jos. Totul pare liniştit, dar e doar liniştea de înaintea furtunii.

Astăzi Hans a venit nervos la birou. A aflat că o altă firmă şi-a deschis un birou, chiar la Chinggis Khan Hotel. Hans zice că-i ştie, a lucrat cândva cu ei şi sunt ţepari. Deşi crede că nu vom avea probleme din cauza lor, pe chipul lui se citeşte preocuparea. Să ne facem griji sau o fi doar un foc de paie?

Tic-tac. Timpul se scurge încet, dar sigur către deznodământul neștiut în acel moment.

Cadou pentru blogul pierdut

Marele maestru al PA-urilor, Călin Hera, a oferit un cadou blogului meu, venit via Draw for joy. 

Mi-am întrebat blogul ce crede despre asta și mi-a spus că e fericit. I-am spus să-i mulțumească frumos lui Călin, ceea ce a și făcut. Ba a spus și bogdaproste!

S-a hotărât, pentru că așa e obiceiul, iar el nu e egoist, să-l dea și el mai departe către următorii:

Iulia (pentru poveștile ei din București), A'dam (pentru poveștile ei din Amsterdam), Tlon - Strelnikov (pentru poveștile lui care-mi pun mintea pe moațe), Rappa_ru' (pentru poveștile lui de om tânăr), Day-Dreamer (pentru poveștile ei de oamă tânără), Mihaela Chelaru (pentru poveștile ei care ne pun viața în ordine) și către Surorile Marx (pentru poveștile lor de babe bătrâne).

Din punctul meu de vedere, l-aș da la tot blogroll-ul, dar mi-a zis că am mai făcut o dată asta și n-a vrut nimeni să-l ia.

Later edit: cadoul merge şi către cristian, cel care a salvat onoarea blogroll-ului, pentru poveştile lui caragielene.

Celula 61 (4)

Mi-am dat seama că ar trebui să spun și câteva cuvinte despre firmă, pentru că [probabil] mulți dintre voi v-ați întrebat. Firma activa în time-share. Pentru cine știe ce înseamnă time-share, știe și că în domeniu sunt foarte mulți țepari. La 11 ani de când am ieșit forțat, dar ușurat din domeniu, încă sunt convins că Hans nu era unul dintre ei.

Am mai multe motive pentru a crede asta. Principalul e că, la un moment dat, când situația se înrăutățise, iar Hans nu era acolo, mulți dintre noi am vrut să plecăm. Însă el ne-a spus să rămânem pentru că va veni și va pune toate lucrurile la punct. Mai mult, ne-a și convins de asta.

S-a dovedit mai apoi că întoarcerea lui a fost cea mai proastă decizie pe care o putea lua. Într-un final, ea a dus la luarea unor hotărâri disperate care ne-au salvat viața, însă ne-au dus, inevitabil, în celulele sordide din Ulan Ude, Bureatia.

Pe de altă parte, Hans era în mod evident mână largă. Își plătea oamenii de vânzări cu comisioane foarte mari, el însuși cheltuia sume mari de bani pe hoteluri și restaurante. Însă cred și astăzi că problema a fost una de neștiință a administrării banilor. Administrați corect, banii pe care îi încasam ar fi ajuns și pentru comisioane și pentru restaurante și pentru hoteluri și pentru a nu ajunge în situația în care s-a ajuns.

Orice aș spune acum legat despre rolul meu în toată afacerea asta ar suna ca o scuză, așa că nu voi insista foarte mult în direcția asta. În Mongolia am lucrat pentru 600 de dolari pe lună, iar ăsta mi se părea un salariu decent. Eu nu am fost niciodată un vânzător, nu am știut niciodată să negociez. Mă ocupam de partea administrativă - aveam grijă de cele necesare biroului, țineam contabilitatea primară, mergeam la bancă să depun banii și alte lucruri dintr-astea. Unicul meu câștig din Mongolia a fost o experiență de povestit la nepoți.

=================================

Ei bine, după un somn de vreo 3 ore, aud bătăi puternice în uşă. Era Hans, care se panicase că mă rătăcisem prin hotel. I-am deschis, m-a aşteptat să mă îmbrac şi am purces spre noul meu loc de muncă.

Ieşim în stradă și îl întreb dacă e departe. Îmi zice că nu, dar vom lua o maşină. Traversăm pe cealaltă parte a trotuarului, după care Hans întinde o mână spre stradă. Mă uit la el, mă uit în lungul drumului - nici un taxi. Îl întreb dacă semnalizează ceva şi îmi zice că aici aşa e obiceiul. Ieşi în stradă, întinzi mâna şi se va opri cât de curând o maşină şi te va lua. Nici nu termină bine de explicat şi se opreşte un jeep. Mă uit la el întrebător - asta o fi maşina noastră? nu-i prea fancy? -, dar el îmi zice că e în regulă, să mă urc. Bine, urc, dacă aşa e obiceiul, cine-s eu să mă împotrivesc?

Ulterior aveam să am parte de multe surprize de-astea. Oameni care merg în drumul lor, oriunde-o fi acel drum, se opresc şi fac pe-a taximetriştii, ducându-te oriunde vrei tu, poate în cu totul altă parte faţă de cum mergeau ei. Nu-i rău deloc.

O secundă mai târziu mă întreb cum se face plata, pentru că mașina nu avea [evident] nici un apărat de taxat. Îl întreb pe Hans şi îmi zice că tariful e de obicei cam acelaşi - 5-600 de tugruci. Tugrucul ăsta e moneda din Mongolia; de fapt se scrie togrog - cu caractere apropiate de cele ruseşti. 600 de tugruci însemna cam 75 cenţi, dacă nu mă înşeală memoria, hai să zicem 1 dolar. Nu era prea rău, pentru un drum de vreo 3-4 kilometri. Taxi ieftin şi la orice oră din zi, indiferent de distanţă.

Hans îi zice unde să meargă, într-o mongoleză absolut relativă. Șoferul dă semne că a înţeles şi pornește. Pe drum Hans mai zice din când în când "right" sau "left", vrând să dea impresia că ştie unde merge. Probabil că aşa și era, dar nu sunt sigur că șoferul înţelege ce spune el. Mai ales că la un moment dat pomenește şi ceva în romană. Hans, cu limbile străine, e extrem de amuzant. Odată mi-a spus "I am dreapta" dorind să spună că are dreptate și ținând să arate că știe română. L-am lăsat să fie dreapta, bineînțeles.

Prima impresie despre UB văzut din maşină nu e una foarte bună. Mi se pare extrem de murdar. Peste tot sunt blocuri cam cum se văd în zonele noastre industriale, o combinaţie între arhitectură rusească, cu blocuri mari şi solide, şi arhitectură chineză, care e tot pe-acolo. Am senzaţia că un bloc dintr-ăla înghite vreo câteva mii de asiatici. Şi probabil că nu sunt foarte departe de adevăr. Foarte ciudat mi se pare mirosul din aer. Miroase urât, a ceva stricat, chiar a hoit pe alocuri. Mai târziu aveam să înţeleg ce anume era.

Clădirea în care e biroul e situată undeva în spatele unor blocuri, nu la stradă, în interiorul unui spațiu care se dorește a fi un fel de parc, însă lipsește iarba cu desăvârșire și toboganele sunt atât de ruginite încât nu cred că se suie copiii în ele vreodată.

Clădirea are la parter o "alimentară" de unde poți cumpăra țigări contrafăcute, ciocolată Mars, chipsuri Pringles și supă cu tăiței la cutie. Plus hârtie de muște. În Mongolia e o problemă cu muștele. Cum sunt la noi țânțarii, așa e în Mongolia cu muștele. Din cauza asta, hârtia de muște mi s-a părut mai târziu o invenție extraordinară. Dacă o pui dimineața într-un colț al încăperii, a doua zi dimineață e plină. Niciodată nu am înțeles de ce erau atâtea muște. Clima în Mongolia e cu mult mai dificilă decât în România. Doar în iunie și iulie sunt luni ceva mai calde. După aceea, începe să se răcorească din ce în ce mai mult, iar în iarnă se ajunge și la temperaturi de minus 40˚-45˚.

Asta am aflat-o de pe internet, pentru că iarna m-a prins în Siberia.

Oameni mari

- Fii atent, eu îți arăt degetul...
- Da, știu, iar vrei să mă scoți vinovat!
- De ce nu mă asculți? Eu îți arăt un deget...
- A, știu! Vrei să mă hipnotizezi! Nu se poate.
- Chiar nu vrei să mă asculți! Eu îți arăt degetul, iar tu râzi!
- Eu râd?!? De ce să râd?
- Păi, e la mintea cocoșului. Tu nu ai făcut niciodată asta când erai mai mic?
- Nu cred că e mintea cocoșului, mai degrabă aș zice că ai dat în mintea copiilor. Acum mă lași să dorm?


PAdialog scris pentru tema propusă de Călin - "La mintea cocoșului"

Celula 61 (3)

Am rămas singur în holul hotelului. E ora 11 noaptea şi eu tot nu am somn. Mi-e rău din cauza oboselii, însă nu cred că aş putea să închid acum ochii şi să dorm. Totul pare a se întâmpla extrem de repede, experimentez o mulțime de lucruri chiar din prima zi, care pare a nu se mai termina.

Nemaiavând bani de cheltuit, urc în cameră. Hans are o cameră la acelaşi etaj, cu vreo două uşi mai încolo. Trec pe lângă uşa lui şi trag cu urechea. Nu se aude nimic. O fi adormit deja? La cât era de beat, se prea poate.

În cameră mă uit puţin la televizor. Sunt vreo 3-4 programe mongoleze, vreo 2-3 chinezeşti şi ruseşti. Uite şi Discovery! Mă uit o perioadă, dar nu pot urmări ce vorbesc ăia. Schimb pe Fashion. E mai bine, pe ăsta pot să-l urmăresc fără să mă gândesc la nimic. Mă plictisesc repede şi de Fashion. Aş mai face ceva, dar ce? Oferta lui Hans pare tentantă acum, dar e un pic cam târziu. Mă duc din nou la uşa lui şi ascult. Tăcere. Bat uşor, de vreo trei ori. Nimic.

Mă întorc în cameră şi încep să studiez pliantele hotelului. Hopa, e un bar de noapte la ultimul etaj! În portofel mai am vreo 7 dolari. O bancnotă de 5 şi 2 de 1. Bancnotele pe care îmi fusese ruşine să le dau la cazino, pentru că erau prea mici. Trăiască snobismul meu! Probabil m-aş putea descurca cu 7 dolari, nu? Urc la etaj, e un bar în care intri direct din lift. E luminat difuz, totuşi observ că nu prea e nimeni prin zonă. Mă aşez la o masă şi iau un menu. Cam piperat, o bere e 5 dolari şi pare a fi singura băutură pe care mi-o pot permite. 

Se apropie de mine o chelneriţă şi-mi zice

- Hi! Ce-aţi vrea să beţi?

E faină, slăbuţă şi înaltă, aşa cum îmi plac mie. Vorbeşte stricat, normal. Îi zâmbesc frumos şi fac comanda. Îmi aduce berea şi apoi se aşează la bar. Se uită la un film, la un televizor atârnat într-un colţ de tavan. Obosit şi fără a gândi prea mult, îmi iau inima în dinţi şi mă mut și eu la bar. Se uită mirată la mine, dar îmi zâmbeşte. Bun, am o şansă, deci.

- Hello. Cum te cheamă?

Trebuie să repet întrebarea, se pare că nu cunoaşte accentul meu. Îmi zice că o cheamă Saikhna. Pronunţat "sahna" cu un "h" din gât. Ce limbă au şi ăştia. Îi spun şi eu cum mă cheamă. Probabil că are cam aceeaşi reacţie la numele meu, ca eu la al ei. Şi aici conversaţia se cam rupe. OK, tu - Saikhna, eu - eu, ce-aş mai putea să te întreb?

Mă salvează ea. Că de unde sunt? Îi zic:

- România. Tu ești din Ulan Bator?

Ce întrebare tâmpită! Îmi zice că da.

- Şi ce faci în viaţa de zi cu zi?

De parcă n-ar fi evident! E acolo, nu? Ce-ar putea face?!?

Spre norocul meu, îmi zice că e studentă. Bun, asta poate genera o conversaţie.

În rest, nu-mi mai amintesc ce am mai vorbit. Tot ce rețin e că vorbea destul de greu engleza și îmi mai încerca din când în când cunoştintele de rusă. Însă nu ajunsesem [încă] să vorbesc rusa. Când m-am uitat la ceasul de pe perete, era ora 2 noaptea şi eu încă eram treaz. A doua zi dimineață trebuia să merg la firmă, iar ora 8 părea extrem de aproape. Ne-am stabilit o întâlnire pentru a doua zi seara şi am plecat.

M-am așezat în pat pe când aveam aproape 48 de ore de când nu mai dormisem şi doar gândul asta m-a adormit instantaneu.

Celula 61 (2)

Am ajuns la hotel. Se numește Gingis Han, bineînţeles, la ce mă puteam aştepta? Sau mai exact, ca să fie ca-n engleză - Chinggis Khaan Hotel.

Ăsta e:

Nu mă pricep eu la arhitectură, dar nu mi-a plăcut la prima vedere. Mi s-a părut puțin kitschos. Hotel de 4 spre 5 stele (românești), cred. Oricum, pentru mine, care vin de la un apartament situat într-o zonă de la periferia Aradului, pare a fi un pas înainte. Până la urmă, nu arhitectura contează, ci confortul. Mai târziu mi-am dat seama că seamănă cu pălăriile mongole, care sunt ţuguiate la mijloc. Mi-am luat şi eu una, o mai am pe acasă. Deşi nu ştiu ce-aş putea face cu ea, că s-a gândit maică-mea să o spele de praf la maşina de spălat şi s-a deteriorat. Numai maică-mea putea să facă asta. În fine, am cam deviat de la 1998.

Ajungem la recepţie. Hans pare să fie cunoscut pe acolo. Îmi ia o cameră şi merg să mă cazez. Îmi zice să vin într-o oră jos ca să mergem la cazino. Îmi iau inima în dinţi şi îl întreb:

- Dar ce ai de gând să facem acolo? [Dumb question]

- Nu-ţi fă probleme, mate, sunt în formă. Ieri am câştigat vreo 3.000 de dolari la blackjack şi ăştia mă aşteaptă să-i reinvestesc.

- 3.000 de dolari? Glumeşti, nu?

- Nu, mate, doar nu crezi că te mint? Aseară am dormit cu ei sub pernă, să nu mi-i fure nimeni. Ai încredere în mine, că e aşa cum îţi spun.

- OK, dacă zici tu, aşa o fi.

Urc în cameră. Priveliştea e de rahat, după cum mă aşteptam. Mă uit la geamuri şi mă întreb cum s-or deschide. Apăs pe un mâner şi împing. Aproape sar în afară cu totul. Respir adânc să-mi treacă sperietura şi mă uit în jos. Nu-i rău, simt un curent de aer care mă răcoreşte.

Deja oboseala începe să mă cuprindă. Nu am dormit de vreo 36 de ore, cred. Ulan Bator (UB) e cu 5 ore înainte față de România. Începe să se facă seară, dar corpul meu e setat pe ora de acasă. Pentru mine e amiază spre după-amiază.

Cobor în holul hotelului şi mă întâlnesc cu șefu'. Eu cu 50 de dolari, toţi banii mei, el cu 3.000. Asta e, el e șefu', eu sunt eu. Se salută cu unul cu o faţă de mafiot local. Puţin brăzdat pe faţă. Aflu mai târziu că e un bucătar vestit în UB. S-o fi crestat pe faţă când tăia ceapă, cine ştie? Face nişte mâncăruri a la français cu o frunză verde pe margine, o bucată de brânză pe centru şi nişte chestii indefinibile pe lateral. Eu prefer mâncarea noastră. Se vede, de altfel. Sănătoasă şi cu multe calorii.

Mergem la masa de blackjack. Habar n-am să joc. Pentru moment studiez situaţia şi fac galerie. Sper să fiu muză bună şi să mă aleg şi eu cu ceva. E bine, pentru moment câştigă. O fi aşa de uşor? Îmi zice:

- Fii atent, printre dealeri sunt vreo câţiva români de-ai tăi! 

- Serios?

- Da, uite, cea care schimbă acum e româncă.

Îmi zice cum o cheamă şi o salută.

E o tipă frumuşică, micuţă de statură, îi zic şi eu "Bună ziua". Se uită surprinsă la mine şi mă întreabă dacă sunt român.

- Bineînţeles. Român din Xxxxx .

- Ei, da, din Xxxxx. Şi eu sunt tot din Xxxxx.

- Ce mică-i lumea! Cum ai ajuns aici?

- Suntem 5 din România, am venit din Burma. Se câştiga mai bine acolo dar era o situaţie politică instabilă, iar firma ne-a trimis aici. Auzi, îmi zice, nu te supăra pe mine, dar nu am voie să vorbesc prea mult cu clienţii. Politica cazinoului. Se tem să nu facem afaceri cu chips-urile lor. Poate mai târziu ne vedem şi mai stăm de vorbă.

- E OK, înţeleg. Stai liniştită.

Avea să fie prima şi ultima dată când aveam să stau de vorbă cu ea. Am mai văzut-o la un moment dat la intrarea hotelului, dar a părut că nu mă cunoaşte şi nu am vrut să o deranjez. Ce viaţă interesantă pe ei. Dacă nu aş fi aşa de neîndemânatic, poate aş încerca şi eu.

Înapoi la joc. Am înţeles regulile, mi se pare destul de simplu. Hit! Stop! Îi cer nişte bani şefului şi îmi dă o bancnotă de 100. Ce tare, dublu față de suma mea! Încep cu licitaţia minimă, de 5 dolari. Vine un chelner lângă mine şi mă întreabă dacă vreau ceva. Mă uit la el, nu sunt decis să cheltuiesc ceva din sută, dar Hans îmi spune că e OK, tot ce vreau dacă stau la masă şi joc e gratis. Serios? Gratis! Best things în life are free! În mintea mea, chiar era gratis. Nu ştiam că am să las suta acolo şi își vor acoperi orice cheltuială cu Jack-ul pe care l-am comandat.

Am început să joc. Inima stă să-mi sară din piept de emoţie. E altceva! Pokerul mecanic cu roşu-negru, la care mi-am pierdut odată banii cu care trebuia să mă duc la mare, pare a fi o amintire urâtă pusă într-un colţ al creierului la care nu mai am acces.

Încep totuși să accesez colțul când încep să pierd. Joc prea prudent, mă opresc prea jos şi dealerul e mereu peste mine. La 50 de dolari pierduţi deja amintirea începe să mă bântuie. Mă întreb dacă n-ar trebui să mă opresc. Aş putea face lucruri mai bune cu 50 de dolari. Hai să mai joc! Pun miza şi încep să joc mai curajos. Câştig câteva mâini! Ce tare! Aşa se joacă! E timpul să mai iau un Jack. Şi o bere. Chelnerul se uită mirat la mine. Bere cu whisky?

- Da! Ce, n-ai mai văzut? Bring me the alcohol!

Ajung la peste 100. E bine, poate ar fi bine să mă opresc. Hans îmi zice să mergem la poker. Nu-i bine, poker ştiu să joc, dar parcă mi se pare mai fair blackjack-ul. Bine, până la urmă sunt banii lui, hai să mergem. Mă curăţ repede. Mai am totuşi nişte bani. Banii mei. Ar fi timpul să încerc să recuperez ceva, nu? Văd că au şi ei pokere mecanice cu roşu-negru. Pe astea le cunosc bine, ar trebui să încerc să recuperez acolo. Pierd în 3 minute tot. Negru de supărare mă duc să-l caut pe Hans. E la ruletă acum. După faţa lui, pierde. După faţa lui, e beat. Nasol. Îmi amintesc că una din "sarcinile" mele nescrise în job description e să am grijă de el când e beat.

În prima seară când l-am cunoscut, abia ce ajunsesem din Xxxxx în Arad, şi m-a luat la băut. După care, ieşind din restaurant pe la 1 noaptea, m-am trezit că habar nu aveam unde sunt. Hans umbla beat pe străzi şi îmi zicea să-l ajut să ajungă acasă. Englez-noaptea-în Arad-de dus acasă. Întrebare: Unde sunt? Unde e acasă? Până la urmă i-am luat telefonul şi am sunat la primul nume cunoscut. Norocul meu că a răspuns. Mi-a zis o adresă, am luat un taxi şi ne-a dus. Când am ajuns în faţa blocului Hans mi-a zis că recunoaşte zona. A găsit destul de ușor apartamentul. Există un Dumnezeu al beţivilor, cu siguranţă.

Înapoi în UB, Hans pierdea, după cum ziceam, şi se îmbăta. Până la urmă s-a enervat şi mi-a zis că pleacă.

- Unde pleci? Stai aşa. Hai să te ajut.

- Mate, mă duc să iau o gagică şi mă duc sus.

- Bine, tu îţi iei o gagică şi eu ce fac?

- Ce, vrei şi tu una?

Mă tentează, ştiu că are bani s-o plătească, nu-mi fac griji pentru asta, dar eu ştiu cum o fi cu fetele astea? N-am fost niciodată cu vreo prostituată. Să încep în Mongolia? S-au întâmplat atâtea lucruri noi pe ziua de azi. Încă o nouă experienţă? Să vedem. Mă mai gândesc.

Celula 61 (1)

Partea 1 - Mongolia

6 iunie 1998. Avionul care m-a dus de la Moscova la Ulan Bator tocmai ce-a aterizat. Sunt puţin obosit după drumul extrem de lung, însă adrenalina îmi ţine loc de orice energizant.

Alaltăieri dimineaţă primisem un telefon de la Hans. Eram în Arad, la firmă. M-a întrebat dacă nu vreau să vin să lucrez cu el, în Mongolia. Nu am stat prea mult pe gânduri. Deh, când eşti tânăr, cu chef de aventură şi fără prea multe obligaţii, deciziile sunt uşor de luat. Seara eram deja în tren, în drum spre Bucureşti, de unde aveam să iau avionul a doua zi după amiază. Biletul de avion mi-a fost rezervat prin telefon. La Aeroflot. Mi-am făcut griji ştiind ce se spunea despre ei, însă altă variantă pur şi simplu nu era. Nu am mai zburat niciodată cu avionul, e prima mea experienţă. Şi ce destinaţie mi-am ales!

În Moscova am făcut o escală de vreo 5 ore. Timp destul pentru a mă plictisi prin magazinele aeroportului, timp destul pentru a mă gândi la ce am lăsat în urmă şi ce avea să urmeze. Sau cel puţin ce bănuiam eu că avea să urmeze, nu aveam de unde şti pe atunci că poate ar fi fost mai bine să fac cale întoarsă. Dar mai bine să nu anticipez.

Ulan Batorul e situat undeva după nişte munţi, cum vii dinspre Moscova, aşa că avionul a depăşit oraşul, după care a făcut o întoarcere la 180˚ şi abia apoi a început manevrele de aterizare. Un avion Tupolev vechi şi cam obosit, dar, fiind un novice în ale zborului, am stat cu ochi căscaţi larg şi m-am bucurat de fiecare clipă. A aterizat cu bine, în aplauzele noastre generoase.

Mi-am luat viza de pe aeroport, a costat vreo 15 dolari, după care am aşteptat să iasă bagajele şi am purces spre ieşire. Mă aştepta un mongolez micuţ şi bronzat, cu o hîrtie cu numele meu pe ea. Sau, în fine, ceva ce se dorea a fi numele meu, pentru că era scris evident greşit. Cel mai probabil de către Hans. Hans, contrar impresiei create de nume, e un englez veritabil. Tatăl lui e olandez, de unde şi rezonanţa germanică, însă mama lui e englezoaică. El s-a născut undeva prin Yorkshire şi e foarte mândru de asta. Are un accent cu care m-am obişnuit cu greu, dar cum sunt o persoană care întreabă atunci când nu înţelege, n-am avut niciodată probleme. Hans nu scrie corect nici în engleză, aşa că ce pretenţii puteam avea de la el privitor la numele meu românesc?

Bun, mă îndrept spre mongolez şi îi zic:
- Hello! I am the person you are waiting for.
- Hello! Hello! Și după aceea începe să zică ceva în limba lui. Mă uit la el amuzat şi-i zic civilizat:
- I'm sorry, I don't speak Mongolian.
Pe faţa lui se citeşte pentru o clipă uluiala, după care începe să zică din nou ceva în mongoleză. Îmi face nişte semne din care înţeleg că trebuie să-l urmez. Bine, îl urmez, doar pe mine mă aştepta, nu? Îl studiez pentru că îmi aminteşte de tăranii noştri care lucrează pe câmp şi au pielea arsă de soare. Mă întreb, normal, dacă şi el o fi ţăran. Cel mai probabil, nu.

Când ieşim din aeroport îl văd pe Hans:
- Hello mate! O strângere puternică de mână şi o îmbrăţişare fericită. Se pare că i-am lipsit. Mă bucur şi eu că îl văd, normal.
- How did you travel?
- Fine, everything was fine.
- Mate, here is the heaven, I'm telling you, it is far beyond Romania in terms of business.
- Yeah? Are you sure? I heard they just got out of communism, two years ago, how can they be ahead of us?
- You'll see, mate, but now let's just go to the hotel to take a room for you, and after that we're going to the casino!

Cazino? Mergem la cazino? Ce bine, am vreo 50 de dolari in portofel, poate mi-i înmulţesc! N-am fost în viaţa mea la cazino. O fi ca-n filme? Dar ce naiba face şefu' la cazino? Are bani de spart? Eu ştiam ca nu prea. Să vedem ce-o să fie mai departe. Primul contact cu Ulan Batorul pare, oricum, mai mult decât promiţător.

Celula 61 - Preambul

Cui m-a întrebat de unde-mi vine id-ul - cell61 -, i-am răspuns simplu: de la celula 61. Și nu am dezvoltat subiectul. Nu pentru că doream să fiu misterios, ci pentru că povestea e tare lungă.

Până astăzi, postările mele au fost povești [de obicei] inventate, doar unele fiind inspirate din întâmplări reale din viața mea sau a unor oameni pe care îi cunosc.

Povestea celulei 61 - mai exact cum anume am ajuns acolo - va fi spusă de mine așa cum mi-o voi aminti. S-a întâmplat demult, în 1998, pe vremea când încă mai credeam cu naivitate că tot ce zboară se mănâncă. 11 ani e o perioadă mare de timp, din cauza asta fiind posibil să pierd unele amănunte pe drum. Pe alocuri, s-ar putea ca unii dintre cei care vor avea curiozitatea de a o citi să spună că aberez (că tot am participat la un joc de acest gen). Le spun de pe acum că nu voi intra într-o polemică pe tema asta. Este, recunosc, o poveste incredibilă. Dar asta nu înseamnă că nu-i adevărată.

Este [probabil] povestea ultimului român care a văzut o închisoare din Siberia din interior. Pentru 2 luni și jumătate, celula 61 a închisorii din Ulan-Ude, capitala republicii autonome Bureatia, mi-a fost amarnic "adăpost". Este locul în care am avut timp să mă gândesc la întreaga mea existență - trecut, prezent și viitor -, am deznădăjduit și am sperat la viața mea, am făcut planuri mărețe care s-au prăbușit glorios, am avut și ghinion și noroc absolut neverosimil. Pe scurt, aceasta este povestea mea.

M-au premiat

Alaltăieri am primit 2 premii de la niște oameni de bine, cărora le mulțumesc din tot sufletul: Rappa_ru și adc.

Deși nu obișnuiesc să mă înfig în lepșe și premii, de data asta am zis să onorez dublul premiu. Mulțumesc mult, încă o dată!



Pentru că premiul nu poate sta doar la mine, îl ofer cu drag către tot blogrollul meu!

Știu că o să vă dați loviți, ba că ați mai primit, ba că n-aveți chef, ba că nu obișnuiți să onorați chestii dintr-astea.

Oricum ar fi, voi continua să vă vizitez (aproape) zilnic și să vă comentez postările. Contați pe mine drept cel mai fidel cititor!


Later edit: Iulia m-a onorat şi ea cu acest premiu. Mulţumesc din suflet, Iulia!

Dinte pentru dinte

Încă de mic străbunii i-au vestit un viitor glorios. Era mult mai mare şi mai puternic decât ceilalţi, iar prin temperamentul coleric s-a impus repede drept căpetenia generaţiei lui. Niciodată nu se dădea înapoi de la munca de jos şi era primul când era nevoie de un cărător.
În seara în care a găsit casa distrusă şi pe străbuni nimiciţi, a jurat cu lacrimi în ochi că-i va răzbuna. A strâns zeci de mii de partizani şi a pornit la luptă. Aşa a început epicul război dintre furnici şi elefanţi.


PA scris pentru tema propusă de Călin: "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte"

Prinsa

A fost odată, ca niciodată, o biată mâță înfometată.
Pe prispă sta, aproape prinsă de-un cârcel,
Cu ochii mari și coada unduind alene,
Pândea-nspre locul unde zărise-un șoricel.

Ce se gândea sărmana? Îl prinde, îl mănâncă!
Dar rozătorul nostru-i cam iute de picior.
Așa că biata mâță, luând curba la dreapta,
Se-mpiedică rapid în colțul de covor.

Era prea mic și slăbănog piticul, își zise ea,
Chiar nu e timpul pentru el acum,
Se mai îngrașă el în timp ce crește, se mărește,
Iar când îl prind, va fi de zece ori mai bun!



PA în versuri pentru copii, în tema propusă de Călin: "Strugurii de sus sunt acri".

(P)Anti violenţa domestică

M-am măritat repede. Am ales un băiat frumuşel, tinerel, cu părul bălai, ochi căprui, mustăcioară, pielea albă ca spuma laptelui...Oh, ce fac eu aici? Povestesc Mioriţa?
Să reiau, băiatul ăsta de care zic nu era de nasul meu.
Mi-am luat un bărbat un pic mai în vârstă, cu ceva zestre, cu mici defecte pe ici, pe colo, dar om la casa lui. Din când în când mă scoate în oraş. La vreo câteva luni, aşa. El iese zilnic la băut.
Din când în când ne hârjonim şi noi. Mai dă el una, mai dau eu una.
Păi ce, dacă-l luam pe Brad Pitt ăla mă puteam bate parte-n parte cu el?
Lasă, că ştiu eu că al meu mă iubeşte aşa cum sunt.



Am început PA-ul dorind să scriu ceva pe tema propusă de Călin "Strugurii de sus sunt acri". În timp ce scriam, mi-am amintit că dimineaţă am auzit o ştire la TV despre violenţa domestică. E îngrijorător ce se întâmplă la noi. Am căutat pe google ceva despre asta şi am găsit aici.
Chiar nu e de râs. E doar un [alt] semnal de alarmă. Dragelor, nu sunteți singure!

Smog

Frateeee, ce-i cu poluarea asta, frate? Băi, nu mai poate respira omul de-atâta gaz de eșapament! Vrei și tu să iei o gură de aer curat, da' nu poți, că imediat îți iei porția de fum în nas! Incredibil! Nu-mi vine să cred! Atâtea mașini, atâta aglomerație! Băi, o să murim de la gazele astea! Nu se gândește nimeni la asta?
Băi nesimțiților, mai lăsați mașinile alea acasă și mișcați-vă cururile alea grase la metrou. Luați băi, autobuzul, nu vedeți ce trafic e?

Ar mai fi continuat polemica cu ceilalți participanți la trafic, dar ajunsese acasă și locul de parcare era iarăși blocat de cineva. Parcă în dreptul mașinii respective, blocându-i calea de ieșire, apoi coborî și-i trase o cheie. Rânji satisfăcut.



PA scris pentru tema propusă de Călin Hera - "Țară frumoasă. Păcat că e locuită."

Becul

- Iubitule, poţi să verifici, te rog, nu mai e lumină în dressing. Cred că s-a ars becul.
- Sigur, iubito. Să termin lucrarea asta şi verific.
A doua zi:
- Iubitule, îţi aminteşti ce te-am rugat ieri, cu becul acela?
- Da, da, stai liniştită că mă uit, dar trebuie să-mi verific poşta.
Azi aşa, mâine aşa, până ce Ilinca a chemat un electrician.
Acum, electricianul are grijă de toate reparaţiile din casă. Mai ieri, Ilinca rămăsese în pană de sentimente.

Logică ratată

- Bună ziua, vă sun din partea băncii X.
- Bună ziua, spuneţi.
- Facem un sondaj cu privire la gradul de satisfacţie al clienţilor noştri, legat de carduri.
- Faceţi!
- Aş dori să vă informez că această convorbire poate fi înregistrată.
- Bine.
- Aţi avut un card Visa la care aţi renunţat acum câteva luni.
- Am avut.
- Am doar 2 întrebări pentru dumneavoastră legate de acest card.
- Puneţi-le.
- Prima e legată de motivul pentru care aţi renunţat la acest card. Ce anume v-a nemulţumit?
- Faptul că i-aţi pus un comision de 100 de lei anual care nu era iniţial.
- Deci, doar acest comision v-a nemulţumit.
- Da, doar acest comision, care nu era iniţial.
- Altceva nu v-a nemulţumit?
- Nu, nu m-a nemulţumit. Bun, îmi puneţi acum şi a doua întrebare? Scuze, dar sunt puţin ocupat.
- Bine. A doua întrebare este ce ar fi putut fi schimbat astfel încât să nu renunţaţi la card.
[?!?]
- Păi ce să fie, nu se deduce din răspunsul meu?!? Să nu se pună acest comision de 100 de lei!
- [imperturbabil] Am înţeles. Vă mulţumesc şi vă doresc o zi bună.

Să aberăm pe o temă dată (14)

Tema pentru 07.10: "De ce merg femeile impreuna la baie?", propusă de Simion Cristian.

Aveau aproape 40 de ani, iar copiii lor erau deja la facultate. Copii făcuţi la tinereţe, din dragoste. Cel puţin aşa rămăsese ideea. De vreo 10 ani însă, soţii lor le cam neglijau. Pretindeau mereu că firmele pe care le începuseră de la zero le mănâncă tot timpul.
Hap-hap.
Veneau seara târziu, obosiţi şi fără chef de nimic. Făceau duş şi se culcau. După zeci, poate sute, de mâncăruri pregătite şi apoi aruncate la coşul de gunoi, după zeci, poate sute, de furouri cumpărate pentru a atrage atenţia, cele 2 bune prietene au avut o idee.
Click-click.
Şi-au invitat soţii la o cină romantică, în patru, ca pe vremuri. În mod curios, ambii au acceptat. Au mers la magazinul de specialitate şi au cumpărat ce-au avut de cumpărat. În cursul cinei s-au comportat admirabil, au râs la poantele răsuflate, le-au ascultat plângerile despre cât de grea a devenit viaţa lor de când cu firmele alea, dar totuşi cât de bine e că acum nu duc lipsă de nimic. “Asta s-o credeţi voi!”, au gândit ele în acelaşi timp. Şi-au zâmbit amar.
He-he.
La un moment dat, după al treilea pahar de vin, şi-au făcut semnul stabilit, s-au scuzat şi s-au dus la toaletă. Acolo ascunseseră cumpărăturile de la magazinul de specialitate. S-au întors şi nici măcar groaza din ochii viitorilor lor foşti soţi nu le-a oprit să facă ceea ce deja hotărâseră să facă.
Bang-bang.


Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, în cursul zilei de azi vor abera pe această temă și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian

Să aberăm pe o temă dată (13)

Tema pentru 06.10: "Portalul sufletului meu", propusă de Rappa_ru'


Gugăleam. Căutam o fată cu ochii verzi, părul blond, 1,70 m înălţime, slăbuţă, cu buze cărnoase, sânii rotunzi, picioare frumoase, cu simţul umorului, artistă, iubitoare de câini, copii şi mâncare bună.
O fată exact cum îşi dorea sufleţelul meu.
Am găsit un site pe care scria cu litere de-o şchioapă:

PORTALUL SUFLETULUI TĂU

Nu era acolo. M-am uitat cu atenţie întreaga zi şi încă una după.
Dar site-ul mi-a dat o idee: Ce-ar fi să gugălesc în sufletul meu? Am apăsat pe “Mă simt norocos” şi mi s-a răspuns: “Aşa e, eşti norocos! E chiar soţia ta cea pe care-o cauţi!”.

Am uitat că ne-am certat.


Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, în cursul zilei de mâine vor abera pe această temă și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian



Scuze că din cauza timpului puţin disponibil nu am mai intrat pe blogurile voastre să vă citesc aberaţiile. Promit că recuperez tot! ;)


Acest PA se potriveşte (deşi recunosc că nu a fost intenţionat) cu tema propusă de Călin Hera "Mintea românului de pe urmă" pentru ale sale celebre PAverbe. 

Să aberăm pe o temă dată (12)

Tema pentru 05.10: "L-ai prins pe Dumnezeu de picior!!! Ai câştigat o sumă imensă de bani!", propusă de orianda.

= continuare a acestei postări =

Abia ce-am închis telefonul şi a sunat din nou. Ce naiba o fi uitat să-mi zică?
- Ce mai vrei, măi femeie?
- Alo, bună ziua, sunteţi domnul Vasile Mărgineanu?
- Da, da, mă scuzaţi...
- Domnule Mărgineanu, am o veste importantă pentru dumneavoastră! Staţi jos?
- O secundă, să mă aşez. Spuneţi!
- Domnule Mărgineanu, vă sun din partea firmei Dumnezeu şi fiii. Numele meu este Ion Dumnezeu. Firma mea este nouă pe piaţă şi ne-am hotărât să facem o campanie de promovare a produselor noastre prin organizarea unui concurs. Calculatorul a desemnat numărul dumneavoastră de telefon drept câştigător. Premiul pe care îl oferim este...vă ţineţi bine de scaun?
- Da, da, spuneţi o dată!
- Premiul cel mare este, domnule Mărgineanu, atenţie mare, ciuliţi urechile bine, premiul cel mare este de...o sută de milioane de lei!
- O sută de milioane? Hmmm....Da, e o sumă destul de mare pentru unii, poate, dar nu e chiar ce numesc eu mare. Cât face asta? Vreo 2.500 de euro? Ce mare brânză de premiu e ăsta?
- Domnule Mărgineanu, înţeleg că aveţi o vârstă la care sunteţi obişnuiţi cu vechiul leu. Această sumă este nu în lei vechi, ci în...sunteţi pregătit?...în LEI NOI!
- Doamne fereşte! Hai, domnule, e o glumă, ce e asta?
- Domnule Mărgineanu, vă asigurăm că nu este o glumă. Este adevărul adevărat. Totuşi, atenţie, totuşi pentru a intra în posesia ei trebuie să faceţi un singur lucru.
- Aha, ştiam eu că e un truc aici. Cum să dai 100 de milioane de lei noi aiurea? Acum ştiu că o să spuneţi că trebuie să mă arunc de la vreo 5.000 de metri fără paraşută şi dacă ajung teafăr jos câştig premiul, nu?
- Domnule Mărgineanu, suntem o firmă serioasă, cum să facem aşa ceva? Produsele noastre sunt destinate pieţei articolelor sportive, mai exact pantofi de sport. Organizăm un concurs la care dumneavoastră veţi încălţa pantofi de sport de la concurenţă, iar eu pantofii de sport produşi de firma mea. Dumneavoastră trebuie să alergaţi după mine, iar dacă reuşiţi să mă prindeţi de picior, câştigaţi suma de bani. Simplu, nu?
- Ce mai prostie e asta, domnule? Am o vârstă la care credeţi că-mi mai arde de alergat? Ştiţi cât am muncit să-mi fac o burtă respectabilă?
- Domnule Mărgineanu, din datele noastre aveţi 49 de ani. Aşa este?
- Neîmpliniţi!
- Mulţi înainte! Vreau să ştiţi că veţi concura împotriva unei persoane care are 74 de ani.
- Adică dumneavoastră aveţi 74 de ani? Nu păreţi, aveţi o voce tânără!
- Mulţumesc, dar nu despre vocea mea e vorba aici. Întrebarea este dacă acceptaţi provocarea sau nu.
- Accept, domnule...Dumnezeu aţi spus că vă cheamă, nu?
- Da, Ion Dumnezeu.
- Bine, domnule Dumnezeu, trimiteţi-mi toate datele prin mail, acum mă grăbesc să ajung acasă la soţia mea. Mă aşteaptă. De-abia aştept să-i spun despre premiul dumneavoastră!
- Domnule Mărgineanu, acel concurs este astăzi, în 45 de minute trebuie să fiţi la stadionul Naţional.
- Oh, Doamne! Şi cu soţia ce fac?
- Nu ştiu, vedeţi dumneavoastră. Vă aşteptăm la stadion. La revedere.

Şi a închis. După aceea, i-am dat telefon Mariei şi i-am povestit despre premiu, despre concurs, despre faptul că trebuia să prind un bătrân de 74 de ani de picior şi cum o să fim mai bogaţi şi o să ne realizăm toate visele dacă reuşesc să fac asta. M-a ascultat cu atenţie, n-a suflat o vorbă până ce am terminat. Apoi, mi-a spus că se miră de poveştile pe care le inventez pentru a scăpa de corvoada lunară, puteam să-i spun de-a dreptul că nu am chef şi să o las în pace. Mi-a mai spus că îşi cumpărase un vibrator şi să nu care cumva să vin mai devreme de 10 seara, pentru că avea de gând să se simtă bine. La final mi s-a părut că mi-a strigat "Impotentule!", dar nu sunt sigur, că se auzea puţin întrerupt. Lasă că o împac eu cu cele 100 de milioane!




Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, au aberat pe această temă, la data respectivă, și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian

Să aberăm pe o temă dată (11)

Tema pentru 04.10: Andropauza, propusă de nakudo.

- Alo, Maria?
- Da, iubi!
- Bună, dragă. Ce faci?
- Bine, te aștept.
- Mă aștepți? Ai pus masa?
- Sigur că da. Am aranjat totul, am pus lumânările...
- Lumânările? Da' cine-a murit?
- Dragul meu, ai uitat...Astăzi e acea zi...Din lună...
- Ăăăă...Acea zi din lună? Ți-a venit? Dar nu ziceai că nu-ți mai vine?
- Dragul meu, ce trebuie să fac să înţelegi? Să-ți desenez? Acea zi din lună în care ne simțim și noi bine...
- Aaaaaa, ACEA zi din lună. Bine, am înțeles. Dar, știi, mă cam doare capul.
- Dragul meu, calmantul e pregătit.
- ...Și mă simt puțin cam murdar.
- Știu, știu, baia va fi gata, la temperatura de 41 de grade, cu multă spumă și muzica de relaxare în fundal, așa cum îți place ție.
- Dar știi că mă dor puțin și mușchii, încă de dimineață mă simțeam puțin rău.
- Știu, am pregătit uleiul, am fost la Corina și am împrumutat masa ei de masaj, îți promit că te fac să te simți ca-n ceruri.
- Dar știi că după masaj pe mine mă cam ia somnul, nu?
- Lasă, că facem noi ceva să nu te ia somnul, stai tu liniștit.
- Bine, stau liniștit. Dar când mâncăm atunci, înainte sau după?
- Dragul meu, mâncatul e opțional, putem servi ceva chiar în pat.
- În pat? Nu, nu cred că putem face asta în pat, știi că urăsc firimiturile în pat.
- Bine, putem mânca ceva care nu lasă firimituri. De exemplu, putem mânca căpșuni cu frișcă!
- Da, de parcă n-ai ști că eu sunt alergic la căpșuni.
- Atunci, zmeură cu frișcă. Întinzi frișca pe mine și apoi te descurci tu să o iei de-acolo.
- Adică pui frișcă pe haine și după aceea te aștepți să fac eu ce anume?
- Nu pe haine, prostuțule, ai uitat ce făceam când eram mai tineri?
- Să fiu sincer, am cam uitat. Tu mai ții minte ceva?
- Bineînțeles, nu-ți fă probleme. Memoria mea ajunge pentru amândoi.
- Da, iar vrei să iei tu controlul.
- Dragul meu, controlul e în întregime la tine. Numai nu uita unicul lucru pe care trebuie să-l faci tu: să cumperi o pastilă de Viagra!
- Da, mie mi-ai dat partea cea mai grea. Iar trebuie să mă duc la farmacie și să se uite aia la mine zâmbind în colțul gurii. Asta e ultima dată când fac asta, îți promit!
- Bine, dragul meu, de luna viitoare îți promit că mă ocup tot eu și de asta. Dar hai o dată acasă, că se răcește apa din cadă!

- va urma - 

Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, au aberat pe această temă, la data respectivă, și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian

Iertare

Ascultai cu ochii plecați ce-ți spunea diriginta. Dădeai ușor din cap și din când în când te uitai mustrător la mine. În acele momente aș fi vrut să intru cu totul în pământ. Din nou mă bătusem în pauza mare cu unul din colegi. Îmi spusese că stau la fusta mamii, că nu am un tată care să mă apere. Motivele nu erau importante, oricum nu le aflai niciodată.
Când a terminat diriginta, m-ai luat de mână, fără nici un cuvânt, și am mers acasă.
Mai târziu, am furat o floare din parc și ți-am adus-o. Mi-ai zâmbit. Eu cred că m-ai iertat.


Acesta este ultimul PA cu care am participat la concursul organizat de maestrul PA-urilor, Călin Hera. Căruia îi mulţumesc şi pe această cale pentru că m-a încurajat continuu să particip. 
Câştigătoarea concursului e nu mai puţin celebra Leo. Un loc întâi binemeritat după constanţa arătată pe tot parcursul concursului şi ingeniozitatea LeoPA-urilor sale. 


Tuturor celorlalţi participanţi, pe care îi puteţi găsi aici, le adresez felicitări din toată inima! 
M-am simţit onorat să particip la acest concurs în compania voastră!

Să aberăm pe o temă dată (10)

Tema de mâine, 03.10: "Eu nu-nteleg cum din romani di daci / Se nasc mai nou atati aurolaci (F. Neagu)" propusă de Little Red.



- Roșioarooo! Unde ești fă, mâncațaș gura ta? Ia fătencoa' săț arăt ceva la tembelizor!
- Logane, ceț zâsei io să nu mai hurli așa? Șăzi liniștit că vin acu'.
- Roșioarooo, hai fă, căi noua manea a lu' Aurelian Pastramă, aia cu haoleu inimioara mea cețaș face de teaș vedea!
- Logane, de câte ori săț mai zic că Pastramă ăla e varză? Iar lai confundat cu Aurolac Porumbescu! Ăla e manelistu' meu preferat, bre.

Cu aceste cuvinte, Roșioara reveni la calculul derivatelor. Era, până la urmă, unica odraslă a familiei Ionescu care reușise la facultate.
2024 se anunța totuși un an greu pentru românii de la Haret. Se zvonea din nou că se desființează.



Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, în cursul zilei de mâine vor abera pe această temă și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian



De sâmbătă până luni sunt plecat într-un mic concediu, așa că, cu scuzele de rigoare, temele pentru aceste zile le voi face ulterior.

Să aberăm pe o temă dată (9)

Tema de mâine, 02.10: "Aberaţi despre ochelari, ciocolată şi pionieri!" propusă de Leo.



Ana era o fată frumoasă, blondă, cu ochii albaştri ca peruzeaua. Era comandanta de unitate, cel dintâi pionier al şcolii. Când se făcea careul era alături de profesori, pe treptele şcolii, în timp ce noi, ăia micii, o admiram de jos. Nu purta ochelari, ca mulţi dintre cei care învăţau bine şi-şi tociseră vederea buchisind manualele. Toţi băieţii o iubeam din tot sufletul nostru de clasa a 6-a.

Aseară, la casa de marcat mi s-a oferit o ciocolată în loc de mărunţiş. Casieriţa era Ana, am recunoscut-o după ochi! După o clipă de uluială, am refuzat-o, comunista naibii!



Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, în cursul zilei de azi vor abera pe această temă și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian

Să aberăm pe o temă dată (8)

Tema de azi: "Imaginaţi-vă o călătorie alături de extratereştri" propusă de julie.
Cu mulţumiri către gamalia, de la care am preluat o idee ;)



La 8:13 trenul plecă din gară. În gările unde făcea opriri ajungea şi pleca fix la ora programată. La toaletă era curăţenie, erau şerveţele, săpun, curgea apa. În compartimente erau scaune pe care puteai sta. Geamurile se deschideau cu uşurinţă, iar aerul condiţionat făcea căldura suportabilă. Lumea din jur părea atât de civilizată, încât Ion nu îndrăzni să-şi scoată sandvişul cu salam şi ceapă pe care-l pregătise cu grijă.
“Frate, parcă-s pe altă planetă. Alt aer decât cel din trenurile de pe la noi. Extratereştri, nu alta, austriecii ăştia” îşi zise.
Înghiţi în sec, pregătindu-se de drumul lung de 7 ore şi 4 minute.



Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, în cursul zilei de azi vor abera pe această temă și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian

Mall vs. Supermarket

Au intrat numai ele ştiu cum înăuntru, iar acum nu mai ştiu să mai iasă. În după-amiezile aglomerate e aproape imposibil să le vezi, poate doar cu coada ochiului să ţi se fi părut că ai observat ceva.
Vorbesc despre vrăbiuţe. Nu se poate să le ratezi dacă mergi într-o dimineaţă la supermarket sau la mall, atunci când abia s-a deschis. Acela e momentul în care sunt cu siguranţă fericite. Zboară de colo-colo sau ciripesc într-una aşezate pe mese sau pe rafturile magazinului.
O singură nedumerire am: vrăbiuţele de mall or fi mai fericite decât vrăbiuţele de supermarket?