Celula 61 - Epilog

Pentru cine nu-şi aminteşte, aduc aminte că iniţial am lucrat la firma lui Hans în Arad. Eu nu sunt de acolo, ci din celălalt capăt al ţării. Drumul spre Arad, mergând să mă angajez la firmă, l-am făcut noaptea, cu trenul. Mi-am cumpărat bilet la cuşetă, care era dintr-aia cu 6 paturi, câte 3 de fiecare parte a compartimentului. Cerusem loc la patul de sus, din acelaşi motiv pentru care am ales patul de sus al celulei 61. Mi se părea mai sigur. Aveam cam 100.000 de lei, care pe atunci erau vreo 12 dolari, dacă reţin corect. Toţi banii mei. Compartimentul a fost ocupat în întregime chiar din oraşul meu natal, pe lângă mine fiind 5 băieţi pe care nu-i ştiam.

Întregul drum spre Arad, adică întreaga noapte, acei băieţi au stat de vorbă. Se întorceau la furat în Germania. Pe lângă planurile pe care şi le făceau, povesteau şi despre aventurile prin care trecuseră, despre închisorile în care stătuseră, despre cum îi urmărea poliţia şi cum reuşiseră să scape. Au povestit chiar şi despre o întâmplare în care s-a lăsat cu împuşcături. Eu am stat nemişcat toată noaptea în patul meu, ascultându-i şi tremurând pentru banii mei. M-am făcut că dorm. În apropiere de Arad, când mă trezisem, au intrat în vorbă şi cu mine şi m-au întrebat unde merg, ce fac şi altele dintr-astea. La despărţire mi-au urat succes.

***
Când ne-am întors în ţară din peregrinările noastre prin Mongolia şi Rusia, am mai lucrat câteva luni bune la firma din Arad, dar îmi doream tare mult să plec. Îmi ajunsese cât trăsesem lucrând în domeniul ăsta. Hans mă tot bătea la cap să rămân şi credea că am ceva cu el de vreau să plec. La un moment dat a venit familia lui în România - maică-sa, fraţii lui şi soră-sa. Pe sora lui o cheamă Zinah. Înainte de a veni, Hans mi-a spus că e o tipă faină, dar extrem de ciudată. Mi-a spus că e foarte directă şi că îi cam plac aventurile de o noapte. Pe atunci era divorţată, dar avea un băieţel de vreo 7 ani pe nume Luke. Hans mi-a spus că avusese probleme cu fostul soţ, însă nu a detaliat foarte mult. Eu m-am înţeles bine cu ea încă de la început. Am văzut cum mă privea, că nu-s prost, dar pe mine nu mă atrăgea cu nimic. Mergeam cu toţii în oraş şi ne distram în stil englezesc. Adică intram într-un bar, beam 2-3 beri, plăteam, ieşeam din acel bar şi intram în următorul bar. Unde beam 2-3 beri, plăteam, ieşeam şi apoi intram în următorul. Şi tot aşa, de la 7-8 seara până pe la 2-3 dimineaţa. Aşa se distrează englezii. Iar Hans, pe lângă beri, mai bea şi vodcă. Se apucase din nou de băut, în stil mare.

Zinah era mai tot timpul pe lângă mine, făcându-mi ochi dulci. Am stat foarte mult de vorbă cu ea. Însă nu i-am arătat vreun interes de altă natură. Într-o dimineaţă, Hans a venit cu falcă în cer şi cu alta în pământ la serviciu şi mi-a spus simplu: "Mate, you're fired!" [Amice, eşti concediat!]. Întâi am crezut că glumeşte, l-am întrebat dacă nu a dormit bine. Dar nu, mi-a repetat asta şi mi-a spus să-mi iau lucrurile şi să plec. L-am întrebat ce făcusem, dar mi-a spus că nu e obligat să-mi dea explicaţii. Mi-am înghiţit lacrimile şi i-am spus că nu e nevoie să mă dea afară, voi pleca eu însumi. E adevărat că asta îmi doream oricum, dar nu mă aşteptam să se întâmple aşa. Am plecat la apartamentul în care stăteam amândoi şi am început să-mi strâng lucrurile. Spre seară, a venit împreună cu prietena lui din acea vreme, mort de beat. Ea mi-a zis că eu îi spusesem Zinei ceva de rău despre el şi familia lui şi de asta mă dăduse afară. Să mă pici cu ceară dacă îmi aminteam să-i fi spus ceva de rău Zinei. I-am spus asta, dar mi-a repetat cu ochii injectaţi de băutură că ştie foarte bine ce am făcut şi că nu are cum să nu o creadă pe sora lui, ea e din familie. Nu mi-a rămas decât să-i spun, trist şi dezamăgit, că nu aş fi făcut aşa ceva niciodată. I-am mulţumit pentru că mi-a dat oportunitatea de a pleca, mi-am luat bagajele şi am plecat.

***

Ulterior, Hans a fost acuzat şi în România de înşelăciune, şi a fost dat în consemn la frontieră până la încheierea procesului. Am auzit că a încercat să treacă graniţa ilegal spre Ungaria. De data asta de unul singur. A fost prins de grănicerii români şi încarcerat. Mai întâi la închisoarea din Arad, iar mai târziu a fost mutat la Rahova. A fost condamnat la 10 ani de închisoare, pentru înşelăciune. Cândva, prin 2004, parcă, prietena lui m-a găsit şi m-a rugat să o ajut să facă un pachet cu mâncare pentru el. Familia lui nu-i mai trimitea bani, iar ea se chinuia ca măcar din lună în lună să-i ducă pachet cu mâncare şi ţigări. Mi-a spus totodată că Hans ar dori să mă vadă, şi dacă aş fi dispus să merg în vizită la el. În amintirea vremurilor bune, am făcut-o şi pe asta.

Intrarea într-o închisoare, chiar şi din postura de vizitator, a fost o experienţă dureroasă, pe care atunci mi-am promis că nu o voi repeta. Pe Hans l-am găsit schimbat mult, parcă puţin pierdut şi resemnat. Şi-a cerut iertare pentru că ajunsesem să ne despărţim în condiţiile acelea. I-am spus că trecusem peste asta demult şi că românii au o vorbă - "Un şut în fund, un pas înainte". A avut un scurt moment în care a reînceput să facă planuri de viitor. M-a întrebat dacă aş vrea să merg cu el să deschidem o firmă în Cuba. Am râs şi m-am gândit la asta ca la o glumă, deşi sunt convins că vorbea serios. Am plecat gândindu-mă cu milă la el, dar hotărât să evit să revin în zonă. I-am explicat prietenei lui că nu voi avea cum să o ajut prea des, iar ea m-a înţeles şi nu m-a mai căutat pentru asta.

***

Ultima veste despre el este că în martie 2006 a fost predat unei escorte de ofiţeri britanici pentru a fi dus în Anglia în vederea continuării pedepsei de 10 ani la el acasă. Nu ştiu care a fost motivaţia acestei mutări şi cred că e foarte posibil să fi ieşit din închisoare până acum. Cine ştie, poate o fi ajuns în Cuba...

Celula 61 (30)

Vom pleca cu o mașină spre Irkutsk, de unde plănuim să luăm avionul spre Moscova. Avem o problemă: Hans nu primise actele cu care se putea deplasa prin Rusia.În mod evident, el fiind fără documente, va risca să fie luat la întrebări de autorități în cazul în care vom fi opriți. Iar acesta e ultimul lucru pe care îl dorim. Avocatul ne spune să fim pregătiți, pentru că la ora 10 vom merge la tribunal. De acolo Hans va primi actele cu care va putea călători în linişte. Mie îmi dăduseră vechiul meu pașaport, același pe care îl aruncasem la un moment dat în unitatea militară din Kharta, încercând să-mi ascund identitatea. Mă amuz la gândul că în acel moment credeam că nu-l voi mai vedea niciodată. Mă îngrijorează faptul că pe el nu există nici un fel de dovadă că eu aș fi intrat în Rusia, însă pentru moment încerc să nu mă gândesc prea mult la asta.

Așadar, ne îmbrăcăm repede, strângem puținele lucruri pe care le avem și apoi coborâm în holul hotelului. În scurt timp, vine și mașina. Ne înghesuim în ea, trei în spate și unul în față. După ce avocatul rezolvă cu actele lui Hans, plecăm spre Irkutsk. E un oraş situat de cealaltă parte a lacului Baikal, pe care trebuie să-l înconjurăm pentru a ajunge acolo. Sunt cam 4-500 de km pe care îi parcurgem mergând întreaga zi. Ajungem cândva după ora 22, frânți de oboseală din cauza înghesuielii din spate, dar ăsta e ultimul lucru care m-a preocupat în timpul drumului. Prefer de o mie de ori să stau înghesuit în spatele unei maşini decât înghesuit într-o celulă insalubră.

Pe drum am tot discutat despre întâmplarea asta şi nu suntem convinși că avocatul ne spusese adevărul. Procesul fusese aranjat pentru a ieși cu bine, dar nu m-au interesat niciodată detaliile, așa că nu le știu. Știu că sunt din nou un om liber și asta îmi este de ajuns. Unul dintre scenariile pe care le facem despre ce s-a întâmplat este că avocatul a dorit să ne vadă plecați din zonă cât mai repede, iar pentru asta s-a folosit de povestea cu mongolii. Dar nu vom ști niciodată adevărul despre asta. 

La Irkutsk nu zăbovim prea mult. Ne oprim la primul hotel, de unde plecăm spre aeroport a doua zi dimineață. Avem noroc, e un avion care pleacă în câteva ore spre Moscova, cu o scurtă escală la Omsk. Ne cumpărăm bilete și ne îmbarcăm. Fiind un avion care circulă local, nimeni nu ne întreabă despre acte. La Omsk sunt câțiva polițiști care patrulează în aeroport, însă, deși ne cuprinde pentru câteva momente teama, nici ei nu ne întreabă de sănătate. Ajungem în cele din urmă la Moscova, unde ne cazăm la un hotel pe care-l ştia Hans, destul de aproape de Piaţa Roşie - hotelul Inturist. 

Primul lucru pe care îl facem dimineață este să mergem la ambasade. Mai întâi, mergem cu Hans la cea a Marii Britanii. Acolo i se spune că îi vor emite un nou pașaport, însă va dura puțin, din cauză că nu se face pe loc, ci în Anglia. Prin urmare, va trebui să aștepte. Apoi mergem la ambasada României. Suntem poftiți într-un birou și intrăm cu toții: D., S., Hans și cu mine. E un tip care pare a ști despre povestea mea, fuseseră informați că un român a stat închis în Ulan-Ude. Nu mă implic în discuție, D. este cel care discută cu persoana din cadrul ambasadei. Stau în fotoliu și îi urmăresc. La un moment dat, ne dăm seama că diplomatul nu realizase că eu eram în încăpere. Ultimele lor informații mă dădeau încă la închisoare. Nu aveau nici un fel de idee că procesul fusese deja și se terminase în mod fericit.

După ce îi spunem asta, îl informăm și despre motivul vizitei: am nevoie de ajutor pentru a ieși din Rusia. Îmi este frică să ies cu acest pașaport pe care nu am viză de intrare. În caz că sunt luat la întrebări, bineînțeles că pot încerca să dau explicații, însă sunt convins că simplele mele declarații nu vor fi de ajuns pentru a fi lăsat să plec. Vor trebui să verifice povestea mea la Ulan-Ude și cine știe cât putea dura asta? Cine știe unde mă puteau duce până să verifice informațiile? Poate chiar într-o altă celulă, pot fi sigur că nu se va întâmpla așa?

Diplomatul mă ascultă, după care mă întreabă dacă mai am pașaportul vechi. Am un moment de sinceritate pe care îl regret instantaneu. Îmi spune că dacă nu l-aș fi avut, ar fi putut să-mi dea un pașaport consular. Acesta e un pașaport valabil pe maxim 30 de zile, care se emite în cazul în care îți pierzi pașaportul atunci când te afli într-o țară străină. Îi spunem că l-am putea pierde, dar bineînțeles că ne zice că nu e cazul, de acum știe că îl aveam și nu putea să treacă peste acest lucru. Îl rog atunci să îmi spună ce altă variantă mai am în acest caz și îmi spune să mă duc la aeroport și să plec liniștit. E convins că nu mi se poate întâmpla nimic. Eu nu sunt convins. Plecăm nervoși și chiar la ieșirea din ambasadă S. îl înjură pe personaj.

D. îmi spune să fiu liniştit, îşi va folosi relaţiile lui pentru a rezolva problema. Aşadar, el şi cu S. pleacă şi rămânem doar eu cu Hans în Moscova. Urmează aproape două săptămâni în care batem străzile Moscovei în lung şi-n lat, la început având şi ceva bani, dar sfârşind în a mânca câteva zile la rând de la McDonald's, din cauză că rămăsesem aproape pe zero cu banii. Mi-a fost extrem de rău de la meniurile acelea, aşa că de atunci, adică de fix 11 ani, eu nu am mai mâncat la McDonald's. Un nou lucru bun pe care l-am învățat din această experiență.

Moscova este un oraş absolut superb. Deşi am vizitat şi alte oraşe ale lumii, față de toate Moscova are o savoare aparte. E foarte posibil să fi fost sub impresia proaspetei ieşiri din închisoare, e posibil să mi se fi părut aşa pentru că nu am fost decât în zonele încărcate de istorie, puse foarte bine în valoare de moscoviţi. Clădirile sunt renovate, iar îmbinarea arhitecturii vechi cu cea nouă mi s-a părut extrem de potrivită. Pe lângă astea, pe stradă, oriunde întorceam capul, vedeam femei frumoase.

Am mâncat de câteva ori la unul dintre restaurantele chinezești. Mi s-a părut interesant că la intrare aveau detector de arme exact ca pe aeroport. Nota de plată, la acel moment mi s-a părut piperată, dar totul e scump în Moscova. Spre exemplu, cea mai ieftină bere o găseai la chioșcuri și era cam 3 dolari. Camera de hotel nu era totuși foarte scumpă, pe undeva pe la vreo 100 de dolari pe noapte, la fel ca și prostitutki, găsite în holul hotelului. Cât am avut bani, ne-am făcut de cap la mall-ul subteran de lângă Piața Roșie, mai ales în zona de jocuri. Parcă eram doi copii ce abia descoperiseră jucăriile primite de la Moș Crăciun. Ne-am plimbat pe străzi la 1 noaptea, cântând și bucurându-ne din plin de libertate.

***

În fiecare zi vizităm ambasada Marii Britanii, însă Hans e amânat mereu și mereu. În schimb, când într-un final revine D., are vești bune pentru mine. Mergem împreună la ambasadă și ne întâlnim cu același diplomat. Nu scapă ocazia să ne bată obrazul pentru înjurătura pe care i-o adresase S. Știa exact cine îl înjurase la ieșirea pe poarta ambasadei, cred că aveau camere montate pe care înregistraseră momentul. Norocul nostru că S. nu era prezent. Cu pașaportul meu se rezolvă, îl voi preda pe acesta, iar ambasada îmi va emite un pașaport consular, valabil pe 30 de zile. Întors în țară, voi putea să-l recuperez pe cel vechi de la poliția din orașul natal, la schimb cu cel consular. Fac cum fac, și nu reușesc să scap de acest pașaport, mă va însoți peste tot până la expirare. Îl mai am și acum, chiar dacă e decupat într-o margine pentru a nu mai putea fi folosit.

În data de 28 decembrie, după 12 zile petrecute la Moscova, mi se înmânează pașaportul. Să dezvălui că printr-o fericită coincidență această zi e chiar ziua mea de naștere? Știu, pare a fi happy-end-ul din filmele americane, când toată lumea cântă și dansează fericită. Era un film rusesc care se chema "Moscova nu crede în lacrimi", nu mai rețin subiectul filmului, însă în cazul meu, cel puțin titlul se potrivește perfect. De acum, am liber spre casă!

Nu găsesc un avion care să plece în acea zi. Orice destinație e perfectă, București sau Budapesta. Pe 30 decembrie e primul avion care pleacă spre Budapesta. Rezerv biletul pentru mine. Hans încă nu a primit pașaportul. Are o promisiune că se va întâmpla pe data de 30, dar nu știe dacă va reuși să prindă același avion. Întâmpin ziua plecării simțind cum se ridică ușor presiunea imensă pe care o resimțeam. Anticipez în gând sosirea în țară, iar asta mă face să simt cu adevărat ce înseamnă acasă. Îmi este atât de dor de a auzi în jurul meu vorbindu-se românește, încât las deoparte toate problemele pe care le-aș putea întâmpina, de la posibila lipsă a unui loc de muncă, până la perspectiva recrutării. Nu vreau decât să ajung în orașul meu, să-mi văd familia și prietenii. Nimic altceva nu are importanță.

În aeroport, îmi iau rămas bun cu inima strânsă de la Hans. El rămâne în urmă și, cel puțin pentru moment, pare să nu fi rezolvat ieșirea din țara care ne-a condamnat, dar ne-a și iertat la final. Ajuns la Budapesta, acesta îmi pare un oraș tern acum, după ce am văzut Moscova. Oricum, nu pierd prea mult timp, iau un taxi care mă duce direct la gară. Spre norocul meu, am un tren aproape imediat înspre Arad. E un drum de vreo 5 ore, care se scurg în reluare. Trec de vama ungurească fără niciun fel de problemă, însă la vama românească mi se aduce aminte că am ajuns în România: la vederea pașaportului consular, vameșii mă iau la întrebări: de unde vin? de ce am pașaport de acest tip? ce am făcut rău? Și așa mai departe.

Normal că nu le spun povestea mea, n-are sens să intru în detalii, le spun că mi-am pierdut pașaportul în Moscova și ambasada mi-a emis altul. Nu le convine explicația. Mă întreabă pe față daca am bani la mine. Inițial mă enervez, mai am vreo 60 de mărci, sunt ultimii bani de care trăsesem pentru a lua niște cadouri pentru cei de acasă. Le spun că nu prea mulți. Îmi spun să mă dau jos din tren. Mă supun, îmi iau micul bagaj și cobor. Vameșii se îndreaptă către clădirea gării și mă lasă să aștept. Gândesc repede: dacă nu le dau bani, sunt în stare să mă țină aici, cine știe cât. Știu că nu au de ce să mă acuze, dar orice întârziere e importantă. Vreau ca în noaptea de Anul nou să fiu acasă. Așa că mă decid să merg spre ei și să le spun că am niște bani. Îi dau unuia dintre ei 50 de mărci și mă lasă să plec. Trenul nu plecase, așa că mă urc înapoi, mai amărât și mai sărac. Aproape cum am venit în Arad. Am ajuns acasă, nu încape îndoială.

- sfârșit -