Celula 61 (30)

Vom pleca cu o mașină spre Irkutsk, de unde plănuim să luăm avionul spre Moscova. Avem o problemă: Hans nu primise actele cu care se putea deplasa prin Rusia.În mod evident, el fiind fără documente, va risca să fie luat la întrebări de autorități în cazul în care vom fi opriți. Iar acesta e ultimul lucru pe care îl dorim. Avocatul ne spune să fim pregătiți, pentru că la ora 10 vom merge la tribunal. De acolo Hans va primi actele cu care va putea călători în linişte. Mie îmi dăduseră vechiul meu pașaport, același pe care îl aruncasem la un moment dat în unitatea militară din Kharta, încercând să-mi ascund identitatea. Mă amuz la gândul că în acel moment credeam că nu-l voi mai vedea niciodată. Mă îngrijorează faptul că pe el nu există nici un fel de dovadă că eu aș fi intrat în Rusia, însă pentru moment încerc să nu mă gândesc prea mult la asta.

Așadar, ne îmbrăcăm repede, strângem puținele lucruri pe care le avem și apoi coborâm în holul hotelului. În scurt timp, vine și mașina. Ne înghesuim în ea, trei în spate și unul în față. După ce avocatul rezolvă cu actele lui Hans, plecăm spre Irkutsk. E un oraş situat de cealaltă parte a lacului Baikal, pe care trebuie să-l înconjurăm pentru a ajunge acolo. Sunt cam 4-500 de km pe care îi parcurgem mergând întreaga zi. Ajungem cândva după ora 22, frânți de oboseală din cauza înghesuielii din spate, dar ăsta e ultimul lucru care m-a preocupat în timpul drumului. Prefer de o mie de ori să stau înghesuit în spatele unei maşini decât înghesuit într-o celulă insalubră.

Pe drum am tot discutat despre întâmplarea asta şi nu suntem convinși că avocatul ne spusese adevărul. Procesul fusese aranjat pentru a ieși cu bine, dar nu m-au interesat niciodată detaliile, așa că nu le știu. Știu că sunt din nou un om liber și asta îmi este de ajuns. Unul dintre scenariile pe care le facem despre ce s-a întâmplat este că avocatul a dorit să ne vadă plecați din zonă cât mai repede, iar pentru asta s-a folosit de povestea cu mongolii. Dar nu vom ști niciodată adevărul despre asta. 

La Irkutsk nu zăbovim prea mult. Ne oprim la primul hotel, de unde plecăm spre aeroport a doua zi dimineață. Avem noroc, e un avion care pleacă în câteva ore spre Moscova, cu o scurtă escală la Omsk. Ne cumpărăm bilete și ne îmbarcăm. Fiind un avion care circulă local, nimeni nu ne întreabă despre acte. La Omsk sunt câțiva polițiști care patrulează în aeroport, însă, deși ne cuprinde pentru câteva momente teama, nici ei nu ne întreabă de sănătate. Ajungem în cele din urmă la Moscova, unde ne cazăm la un hotel pe care-l ştia Hans, destul de aproape de Piaţa Roşie - hotelul Inturist. 

Primul lucru pe care îl facem dimineață este să mergem la ambasade. Mai întâi, mergem cu Hans la cea a Marii Britanii. Acolo i se spune că îi vor emite un nou pașaport, însă va dura puțin, din cauză că nu se face pe loc, ci în Anglia. Prin urmare, va trebui să aștepte. Apoi mergem la ambasada României. Suntem poftiți într-un birou și intrăm cu toții: D., S., Hans și cu mine. E un tip care pare a ști despre povestea mea, fuseseră informați că un român a stat închis în Ulan-Ude. Nu mă implic în discuție, D. este cel care discută cu persoana din cadrul ambasadei. Stau în fotoliu și îi urmăresc. La un moment dat, ne dăm seama că diplomatul nu realizase că eu eram în încăpere. Ultimele lor informații mă dădeau încă la închisoare. Nu aveau nici un fel de idee că procesul fusese deja și se terminase în mod fericit.

După ce îi spunem asta, îl informăm și despre motivul vizitei: am nevoie de ajutor pentru a ieși din Rusia. Îmi este frică să ies cu acest pașaport pe care nu am viză de intrare. În caz că sunt luat la întrebări, bineînțeles că pot încerca să dau explicații, însă sunt convins că simplele mele declarații nu vor fi de ajuns pentru a fi lăsat să plec. Vor trebui să verifice povestea mea la Ulan-Ude și cine știe cât putea dura asta? Cine știe unde mă puteau duce până să verifice informațiile? Poate chiar într-o altă celulă, pot fi sigur că nu se va întâmpla așa?

Diplomatul mă ascultă, după care mă întreabă dacă mai am pașaportul vechi. Am un moment de sinceritate pe care îl regret instantaneu. Îmi spune că dacă nu l-aș fi avut, ar fi putut să-mi dea un pașaport consular. Acesta e un pașaport valabil pe maxim 30 de zile, care se emite în cazul în care îți pierzi pașaportul atunci când te afli într-o țară străină. Îi spunem că l-am putea pierde, dar bineînțeles că ne zice că nu e cazul, de acum știe că îl aveam și nu putea să treacă peste acest lucru. Îl rog atunci să îmi spună ce altă variantă mai am în acest caz și îmi spune să mă duc la aeroport și să plec liniștit. E convins că nu mi se poate întâmpla nimic. Eu nu sunt convins. Plecăm nervoși și chiar la ieșirea din ambasadă S. îl înjură pe personaj.

D. îmi spune să fiu liniştit, îşi va folosi relaţiile lui pentru a rezolva problema. Aşadar, el şi cu S. pleacă şi rămânem doar eu cu Hans în Moscova. Urmează aproape două săptămâni în care batem străzile Moscovei în lung şi-n lat, la început având şi ceva bani, dar sfârşind în a mânca câteva zile la rând de la McDonald's, din cauză că rămăsesem aproape pe zero cu banii. Mi-a fost extrem de rău de la meniurile acelea, aşa că de atunci, adică de fix 11 ani, eu nu am mai mâncat la McDonald's. Un nou lucru bun pe care l-am învățat din această experiență.

Moscova este un oraş absolut superb. Deşi am vizitat şi alte oraşe ale lumii, față de toate Moscova are o savoare aparte. E foarte posibil să fi fost sub impresia proaspetei ieşiri din închisoare, e posibil să mi se fi părut aşa pentru că nu am fost decât în zonele încărcate de istorie, puse foarte bine în valoare de moscoviţi. Clădirile sunt renovate, iar îmbinarea arhitecturii vechi cu cea nouă mi s-a părut extrem de potrivită. Pe lângă astea, pe stradă, oriunde întorceam capul, vedeam femei frumoase.

Am mâncat de câteva ori la unul dintre restaurantele chinezești. Mi s-a părut interesant că la intrare aveau detector de arme exact ca pe aeroport. Nota de plată, la acel moment mi s-a părut piperată, dar totul e scump în Moscova. Spre exemplu, cea mai ieftină bere o găseai la chioșcuri și era cam 3 dolari. Camera de hotel nu era totuși foarte scumpă, pe undeva pe la vreo 100 de dolari pe noapte, la fel ca și prostitutki, găsite în holul hotelului. Cât am avut bani, ne-am făcut de cap la mall-ul subteran de lângă Piața Roșie, mai ales în zona de jocuri. Parcă eram doi copii ce abia descoperiseră jucăriile primite de la Moș Crăciun. Ne-am plimbat pe străzi la 1 noaptea, cântând și bucurându-ne din plin de libertate.

***

În fiecare zi vizităm ambasada Marii Britanii, însă Hans e amânat mereu și mereu. În schimb, când într-un final revine D., are vești bune pentru mine. Mergem împreună la ambasadă și ne întâlnim cu același diplomat. Nu scapă ocazia să ne bată obrazul pentru înjurătura pe care i-o adresase S. Știa exact cine îl înjurase la ieșirea pe poarta ambasadei, cred că aveau camere montate pe care înregistraseră momentul. Norocul nostru că S. nu era prezent. Cu pașaportul meu se rezolvă, îl voi preda pe acesta, iar ambasada îmi va emite un pașaport consular, valabil pe 30 de zile. Întors în țară, voi putea să-l recuperez pe cel vechi de la poliția din orașul natal, la schimb cu cel consular. Fac cum fac, și nu reușesc să scap de acest pașaport, mă va însoți peste tot până la expirare. Îl mai am și acum, chiar dacă e decupat într-o margine pentru a nu mai putea fi folosit.

În data de 28 decembrie, după 12 zile petrecute la Moscova, mi se înmânează pașaportul. Să dezvălui că printr-o fericită coincidență această zi e chiar ziua mea de naștere? Știu, pare a fi happy-end-ul din filmele americane, când toată lumea cântă și dansează fericită. Era un film rusesc care se chema "Moscova nu crede în lacrimi", nu mai rețin subiectul filmului, însă în cazul meu, cel puțin titlul se potrivește perfect. De acum, am liber spre casă!

Nu găsesc un avion care să plece în acea zi. Orice destinație e perfectă, București sau Budapesta. Pe 30 decembrie e primul avion care pleacă spre Budapesta. Rezerv biletul pentru mine. Hans încă nu a primit pașaportul. Are o promisiune că se va întâmpla pe data de 30, dar nu știe dacă va reuși să prindă același avion. Întâmpin ziua plecării simțind cum se ridică ușor presiunea imensă pe care o resimțeam. Anticipez în gând sosirea în țară, iar asta mă face să simt cu adevărat ce înseamnă acasă. Îmi este atât de dor de a auzi în jurul meu vorbindu-se românește, încât las deoparte toate problemele pe care le-aș putea întâmpina, de la posibila lipsă a unui loc de muncă, până la perspectiva recrutării. Nu vreau decât să ajung în orașul meu, să-mi văd familia și prietenii. Nimic altceva nu are importanță.

În aeroport, îmi iau rămas bun cu inima strânsă de la Hans. El rămâne în urmă și, cel puțin pentru moment, pare să nu fi rezolvat ieșirea din țara care ne-a condamnat, dar ne-a și iertat la final. Ajuns la Budapesta, acesta îmi pare un oraș tern acum, după ce am văzut Moscova. Oricum, nu pierd prea mult timp, iau un taxi care mă duce direct la gară. Spre norocul meu, am un tren aproape imediat înspre Arad. E un drum de vreo 5 ore, care se scurg în reluare. Trec de vama ungurească fără niciun fel de problemă, însă la vama românească mi se aduce aminte că am ajuns în România: la vederea pașaportului consular, vameșii mă iau la întrebări: de unde vin? de ce am pașaport de acest tip? ce am făcut rău? Și așa mai departe.

Normal că nu le spun povestea mea, n-are sens să intru în detalii, le spun că mi-am pierdut pașaportul în Moscova și ambasada mi-a emis altul. Nu le convine explicația. Mă întreabă pe față daca am bani la mine. Inițial mă enervez, mai am vreo 60 de mărci, sunt ultimii bani de care trăsesem pentru a lua niște cadouri pentru cei de acasă. Le spun că nu prea mulți. Îmi spun să mă dau jos din tren. Mă supun, îmi iau micul bagaj și cobor. Vameșii se îndreaptă către clădirea gării și mă lasă să aștept. Gândesc repede: dacă nu le dau bani, sunt în stare să mă țină aici, cine știe cât. Știu că nu au de ce să mă acuze, dar orice întârziere e importantă. Vreau ca în noaptea de Anul nou să fiu acasă. Așa că mă decid să merg spre ei și să le spun că am niște bani. Îi dau unuia dintre ei 50 de mărci și mă lasă să plec. Trenul nu plecase, așa că mă urc înapoi, mai amărât și mai sărac. Aproape cum am venit în Arad. Am ajuns acasă, nu încape îndoială.

- sfârșit -

Celula 61 (29)

Sunt dus, aşadar, în aceeaşi celulă. Vania şi cu Alexei mă întâmpină miraţi. Le explic că mâine voi merge din nou la proces şi îi văd că se bucură pentru mine. Cât de greu trebuie să fie pentru ei să rămână acolo, dar cât de greu este să te mai şi bucuri pentru cineva care pleacă de acolo? Adorm destul de repede, sunt norocos, oboseala psihică de peste zi îşi face efectul.

16 decembrie 1998 - ziua eliberării

Dimineaţa suntem duşi din nou la tribunal. De data asta intrăm primii în sală, nici măcar nu mai e nevoie să aşteptăm. Judecătorul şi cei doi juraţi vin și ei destul de repede. Remarc că nu mai e nici un martor prezent. Procurorul îşi începe pledoaria. E acelaşi sistem, el spune câteva propoziţii în rusă, care ne sunt traduse în engleză ulterior. Pledoaria lui, totuşi, nu durează prea mult. Încheie cerând o pedeapsă de 2 ani de închisoare pentru amândoi! Sunt livid, dar încerc să îmi păstrez calmul.

Urmează avocatul lui Hans. Pledoaria lui se leagă foarte mult de povestea din Mongolia, pentru a clarifica motivaţia. Practic, respune povestea noastră, pas cu pas, dorind să sublinieze faptul că Hans a fost nevoit să treacă ilegal graniţa, temându-se pentru viaţa lui şi având paşaportul luat de poliţie. Așadar era în imposibilitate de a acţiona în alt mod. Încheie pledoaria cerând clemenţă şi eliberarea imediată. E deja prânz şi avocatul meu încă nu a început. Judecătorul decide să ia o pauză de 2 ore. Suntem duşi în acele cuşti de lângă sala de judecată. Iar aşteptăm, cea mai grea aşteptare. Mă tot gândesc la ce a zis avocatul despre Hans, şi-mi dau seama că la mine e un pic mai dificil de explicat trecerea ilegală a graniţei. Eu aş fi putut pleca pe cale legală, cu avionul, folosindu-mi paşaportul. Gândul ăsta îmi dă fiori reci pe şira spinării.

Revenim din pauză, iar avocatul meu îşi începe pledoaria. Vorbeşte şi el despre situaţia din Mongolia, despre faptul că mă temeam pentru viaţa mea. Şi apoi spune că în toată povestea asta eu sunt adevăratul erou. Pentru că mi-am riscat viaţa, dorind să-i fiu loial patronului meu. Pe mine mă pufneşte râsul, în gând. Fața îmi e imobilă. Mă uit la doamna bătrână din juriu şi o văd cum se uită şi dă din cap compătimitor la adresa mea şi din nou mă pufneşte râsul. Ia te uite unde era eroul - in boxa acuzaţilor! Eliberaţi eroul! Avocatul meu plusează mult pe cartea asta. E una care poate stoarce lacrimi, dar unica pe care poate merge. Ce altceva poate să spună? Că am fost idiot că nu m-am suit în primul avion? Încheie pledoaria cerând şi el clemenţă pentru mine şi eliberarea imediată. Eroul a suferit destul în închisoare!

Urmează vreo 10 minute în care judecătorul deliberează împreună cu juriul. Nu cred că durează mai mult, deşi mi se pare că timpul s-a dilatat atât de mult încât am trăit încă o viaţă aşteptând verdictul. În cele din urmă ni se spune să ne ridicăm, iar judecătorul pronunţă sentinţa. Conform art. 322 din codul penal al Federaţiei Ruse, constituirea unui grup organizat în vederea trecerii ilegale a frontierei, suntem condamnaţi la 6 luni de închisoare. Tremur tot. Pământul îmi fuge de sub picioare.

Dar judecătorul continuă: există circumstanţe atenuante, prin urmare aceste 6 luni de închisoare vor fi cu suspendare. Suntem condamnați să plătim pentru această infracţiune suma de 500 de dolari fiecare. După plata acestei sume, vom fi eliberaţi. Îmi vine să sar în sus de bucurie, să urlu, dar primesc pedepsa cu ochii înlăcrimaţi şi mă abţin de la a face gesturi extreme. Nu voi uita niciodată privirea doamnei jurat, care îmi zâmbea din toată inima, şi în care puteam citi o imensă compasiune pentru mine. Poate mi se pare, dar aşa îmi place să cred.

Mă îmbrăţişez cu Hans, iar avocatul ne spune că vor plăti amenda şi că vom fi eliberaţi repede. Contrar celor pe care ni le spune, suntem duși din nou spre dubă. Unde ne duc din nou? Nu ne-au spus că suntem liberi? Mergem câteva minute, iar la un moment dat mașina se oprește. Ușa din lateral se deschide. E un polițist jos care ne întreabă unde vrem să ne lase. Îi spun la "Hotelul Geser", e hotelul unde știm că sunt cazați D. și S. Mai mergem vreo 5 minute, după care ușa se deschide și ni se spune să coborâm.

E o după-amiază frumoasă, e soare, însă afară a nins, iar totul e alb în jur. Nici măcar nu îmi dau seama ce se întâmplă. Duba a plecat de mult, iar noi încă ne întrebăm dacă totul s-a terminat. Suntem doar noi, în jur nu e țipenie de om. Hotelul e în fața noastră, stăm puțin și ne tragem sufletul. Apoi ne facem curaj și intrăm. Găsim repede barul. Nu avem niciun ban la noi, însă cred că putem bea o bere în cinstea eliberării. Tot ce mi se întâmplă în acest moment se întâmplă parcă în reluare. În jurul meu e o ceață diafană care înconjoară fiecare obiect. Fiecare om pe care îl văd mi se pare cel mai frumos. Sunt euforic, bucuria eliberării e infinită.

Ai noștri ne găsesc în bar, după ce ne căutaseră prin tot orașul. Plătiseră amenda, iar apoi n-au găsit pe nimeni pe care să întrebe unde eram. Au ajuns într-un final la închisoare unde li s-a spus că eram la hotel. După duș, sunt dus la frizer, care mă aranjează. Scap de barbă și de părul prea mare. Ne-au cumpărat amândurora costume, al meu e gri, iar a lui Hans maro. Costume groase, paltoane groase, de iarnă siberiană și căciuli rusești. Mă las pe mâna lor, de acum nimic nu mai are importanță.

Pe seară organizează o petrecere. Este extrem de multă lume care participă, dar în afară de D. și S., care par a cunoaște pe toți, noi nu știm pe nimeni. Sunt atât de obosit! Beau și încerc să uit de tot și de toate. Cândva după miezul nopții îmi cer scuze și mă duc la culcare. Nu dorm prea mult, pentru că la un moment dat sunt trezit brutal. S. îmi strigă că trebuie să plecăm urgent din oraș. Avocatul venise și-i anunțase că mongolii sunt prin zonă și ne caută. Aflaseră de eliberarea noastră. Suntem în pericol. Din nou?!?

Celula 61 (28)

15.12.1998

E dimineaţă. Astăzi merg "v sud". La prima oră, gardienii bat în uşă. Sunt gata, putem pleca. Inima-mi bate nebuneşte, anticiparea iminentei eliberări îmi dă frisoane. La intervale de câteva secunde, corpul îmi tremură necontrolat. Îmi iau rămas bun de la Vania şi de la Alexei. Alexei are un cadou pentru mine. Pe o bucată de pânză desenase, aşa cum a ştiut el mai bine, trei oameni, nişte flori, scrisese numele meu şi data de 15 decembrie, plus SIZO (prescurtarea de la S-izolator, adică închisoarea - din care S-ul nu mai reţin ce însemna). Şi mai scrie ceva care cred că înseamnă "Succes!". Vania îmi dă 3 ţigări, păstrate cine ştie de când. Ambele gesturi mă impresionează, din nou, până la lacrimi. Le mulţumesc şi-i îmbrăţişez pe amândoi. E un moment dificil pentru mine, dar gândindu-mă la ei, care rămân în urma mea, neştiind când vor ieşi de acolo, e incomparabil mai uşor. Eu voi fi, începând de astăzi, un om liber!

Gardienii îmi pun cătuşele la mâini şi plecăm spre tribunal. Suntem suiţi vreo 5 oameni într-o dubă a poliţiei prin care nu se poate vedea nimic în afară. Hans e împreună cu mine, are şi el emoţii foarte mari, nici măcar nu reuşim să legăm câteva vorbe. În schimb, mă abordează un alt deţinut care mă întreabă dacă merg la proces. Îi spun că da, şi începem să facem conversaţie. Hans se uită mirat la mine. Vorbesc rusa aproape cursiv. Nu am probleme a o înţelege, poate pe alocuri în a exprima tot ce vreau să spun, poate folosesc multe cuvinte în argou, cine ştie? Are vreo importanţă? Hans se uită admirativ la mine.

La tribunal ne bagă mai întâi în nişte celule de aşteptare. Sunt nişte cuşti înguste, foarte mici, aproape ca cea de 1 metru pătrat în care ne băgaseră în prima zi când am ajuns la închisoare. Numai că acum suntem singuri în cuşcă. Sunt câteva cuşti, una lângă alta. Marginile laterale sunt metalice, împiedicând vederea spre celelalte "celule", însă uşa e din plasă de fier, aşa că se poate vedea ce se întâmplă în exterior. Nu că s-ar întâmpla ceva în exterior. Din când în când trec poliţişti cu diverşi oameni cu cătuşe la mâini. Cred că merg spre sala de judecată. Într-un final, vin să ne ia şi pe noi. Îmi fac o cruce mare şi ies din celulă cu dreptul. Nu sunt superstiţios, dar în momentul ăsta orice gest mic contează pentru moral.

Sala de judecată e destul de mare, are vreo 15 rânduri de bănci. Locul unde stă judecătorul e un birou imens şi puţin mai înalt decât orice alt punct din sală. De ce întotdeauna locul acela este mai înalt? Biroul se află poziţionat spre fundul sălii, din perspectiva uşii prin care intrăm. În partea dreaptă se află boxa acuzaţilor. Adică boxa noastră. Suntem duşi în boxă şi ni se indică să stăm jos. Mă uit în sală şi-i recunosc cu bucurie pe D. şi S. E şi căpitanul care ne anchetase în Nauşki. Mai sunt vreo 4-5 persoane despre care nu ştiu nimic, şi avocatul nostru, care e împreună cu un bărbat mai tânăr. Cel mai probabil avocatul meu pentru proces.

Judecătorul îşi face intrarea însoţit de un bătrân şi o bătrână. Se aşează toţi trei, judecătorul la mijloc. Avocatul ne şopteşte că cei doi sunt cei care vor judeca acest caz, împreună cu judecătorul. Un fel de juriu, dacă înţeleg bine. Primele întrebări îi sunt adresate lui Hans, sunt întrebări prin care se confirmă identitatea sa. Întrebările sunt adresate în rusă, însă există  un traducător care înlesneşte comunicarea. Apoi, e rândul meu să fiu întrebat. În acest moment am marea surpriză să aud un bărbat care stătea în apropierea mea că-mi spune ceva. Îmi ciulesc urechea şi din cele 10 cuvinte pe care le spune, recunosc unul ca fiind românesc. Avocatul îmi spune că el e traducătorul meu. O fi traducătorul meu, dar eu nu înţeleg nimic din ce îmi spune! Îi spun asta avocatului, care transmite mai departe judecătorului. Îl văd puţin debusolat. Cred că nu se aştepta la asta. Îi zice ceva traducătorului meu, iar acesta pleacă. Apoi, judecătorul mă întreabă dacă sunt de acord ca în locul lui să-l accept pe cel care traducea în engleză. Ar fi fost bun şi S., care era în sală şi care vorbeşte şi rusa şi româna, dar îmi mai permit să mai fac mofturi? Îi spun: "Yes, your highness, I agree". Mă gândesc că aşa ar trebui să mă adresez judecătorului. Hans se uită din nou mirat la mine - Ce m-a apucat cu "your highness"? -, dar ridic din umeri şi zâmbesc. Probabil că am văzut prea multe filme americane cu procese, dar orice mic amănunt mi se pare important. La următoarea întrebare a judecătorului către Hans, acesta i se adresează şi el cu "your highness", ceea ce mă face să pufnesc în râs.

Nu suntem întrebaţi prea multe. Sunt câţiva martori care sunt interogaţi - căpitanul, cea care era pe pasarelă, unul din soldaţii care ne înconjuraseră când pusesem piciorul în Rusia. Unul din cei care lucrau la calea ferată povesteşte extrem de amuzat întâmplarea. Atât de amuzat, că toţi ruşii zâmbesc, inclusiv judecătorul. Iau asta drept un semn bun. Povesteşte cum ne-a văzut şi i s-a părut foarte ciudat că veneam pe jos dintr-o direcţie din care trebuia să vină cel mult un tren. Şi că apoi i-am arătat harta şi l-am întrebat dacă aia e Rusia, iar el ne-a spus că da, da, dacă vrem să mergem în Rusia, trebuie să mergem spre grăniceri. Şi ne-a indicat direcţia în care erau aceştia. Da, ştiu, povestit aşa pare amuzant.

Cea de pe pasarelă smulge şi ea nişte zâmbete când povesteşte cum a întrebat-o Hans dacă poate trece pe acolo, sau dacă nu, dacă poate merge prin mlaştină. Procesul decurge încet, tot ce se discută trebuie să ne fie tradus. Cuvânt cu cuvânt. La ora 18, judecătorul ia decizia să încheie ziua. Mă cuprinde panica şi disperarea. Şi acum, ce se întâmplă? Când e următorul termen? Următoarele fraze ne liniştesc. Avem înfăţişare chiar mâine. Iar acum, ce facem? Avocatul ne spune că vom fi duşi înapoi, la închisoare. Aşadar, ne întoarcem de unde am plecat. Va fi o nouă noapte în celula 61. Şi dacă procesul nu se încheie nici mâine, nici poimâine, nici răspoimâine? Oare câte nopţi voi mai petrece în celula 61?

Celula 61 (27)

În închisoare, timpul se târăște. Din când în când se mai întâmplă câte ceva care te scoate din monotonie. Azi, de exemplu, e o pană de curent. Ne-am trezit, deodată, cu becul stins. E o zi atât de fericită! Pare a fi un gest simplu cel prin care stingi lumina. Atunci când există un întrerupător, desigur. Eu am început să visez cum ajung acasă și deschid și închid lumina. Visez că e noapte și nu e nici un fir de lumină, nicăieri! Și ochii îmi sunt atât de odihniți!

Acum suntem pe timp de zi, dar din cauza acelei perne care e așezată pe geam, lumina abia se strecoară în celulă. E o senzație minunată să stai în întuneric. Chiar și celula devine cumva mai primitoare. Aproape că îmi pot închipui că nu mai sunt aici. Stau întins în pat și inspir surogatul de libertate. Durează doar 2 ore, abia am timp să visez puțin cu ochii deschiși.

În altă zi, Vania face rost de o bucățică de hașiș. Nici măcar nu știam cum arată până acum. Seamănă cu o pietricică, pe care o sfărâmă și apoi o amestecă cu tutunul dintr-o țigară. Îndeasă amestecul înapoi în țigară și apoi o aprinde. O fumăm împreună și după un sfert de oră încep să simt efectele. Mai întâi, simt cum mi se ridică pielea de pe cap și apoi, când închid ochii, am senzația că încep să levitez spre tavan. Mă simt bine. Încep să mă gândesc la situația mea și mă pufnește râsul. Tot ce mi s-a întâmplat mi se pare extrem de amuzant. Toate problemele au dispărut undeva departe, și indiferent la ce mă gândesc, mă amuză teribil. Mă gândesc să-i trimit un bilet lui Hans. De fapt, cred că am început să-l scriu. Îi scriu că sunt convins că am înnebunit, pentru că râd din orice și nu-mi mai pasă de nimic. Oare scriu, sau doar am senzația că scriu? Cred că scriu, da. Dar ce scriu?

Cam în jumătate de oră efectul trece. Deși mă aștept să mă simt rău, nu se întâmplă asta. Evaluez prima mea senzație de om care a fumat un joint drept mult mai bună decât senzația după o beție. Mă culc puțin mai fericit.

Acum, visul meu cel mai mare e să ajungem la proces. Avocatul mi-a spus că D. și S. au ajuns și la Moscova, la procurorul general al Rusiei, dar nu au avut succes cu cererea de a ne scoate pe cauțiune. Nu sunt foarte convins că au ajuns până acolo, dar nu am altă variantă decât să-l cred pe cuvânt. Unica opțiune este de a aștepta să se decidă data procesului. Măcar nu-mi mai fac speranțe inutile. Mi-a mai spus că nu mai suntem suspectați de spionaj. FSB-ul se hotărâse că fotografiile noastre nu aveau nici un fel de relevanță. Îmi dau seama, o dată în plus, de importanța acelei decizii de a nu fotografia clădirea militară de la graniță. Ce curs ar fi luat viața noastră dacă aș fi decis altfel!

În ziua de 2 decembrie, avocatul îmi spune că s-a decis data! Procesul va fi pe 15. Vor urma cele mai grele două săptămâni din viața mea.

Vania pleacă "v sud", adică la proces, dacă traduc eu corect. Îmi pare rău că pleacă, nici măcar nu știu dacă va reveni. El e ca întotdeauna, încurajator și optimist, îmi tot repetă că mai e puțin și voi scăpa. Pe seară, îl aduc înapoi, tot în celula noastră. E destul de cătrănit, înțeleg de la el că nu s-a dat un verdict, are un alt termen, cândva anul viitor. Pentru el urmează un revelion petrecut în celula 61, cu siguranță. Asta îmi taie mult din speranțe. Avocatul îmi promisese că nu va dura mai mult de o zi procesul, după care era convins că vom fi lăsați să plecăm. Realitatea mă lovește în moalele capului. Dacă nu se termină într-o zi, ne vor da și nouă un termen tot după anul nou? 15 decembrie e o dată atât de apropiată de sărbători!

Cu o zi înainte de proces avocatul îmi înmânează documentele cu rechizitoriul. Sunt în limba rusă, încerc să le citesc și înțeleg cam jumătate din ce e scris acolo. Deși până acum am fost vizitat de el, la proces îl va apăra doar pe Hans. Pentru mine va pleda un altul, pe care nici măcar nu l-am văzut până acum. Îmi spune că e un avocat care lucrează cu el, dar pentru că nu are voie să ne apere pe amândoi în cadrul procesului, a trebuit să aleagă pe unul dintre noi. Îmi mai spune că procesul e doar o formalitate, să nu îmi fac probleme, pentru că acel avocat care mă apără pe mine lucrează la caz cu el chiar de la început și știe ce are de făcut. Sunt puțin îngrijorat și îl întreb dacă există vreo posibilitate ca Hans să fie eliberat, iar mie să mi se dea alt verdict. Îmi spune că nu, suntem parte a aceluiași proces, indiferent de decizie, ea va fi comună.

În acea seară mă spăl bine peste tot cu apă de la chiuvetă. Apa e extrem de rece, dar mă gândesc că trebuie să arăt îngrijit la proces. Ezit în a-mi rade barba sau nu. Au trecut aproape trei luni de când am ajuns în Rusia, și în răstimpul ăsta nu m-am bărbierit. Am o barbă destul de impozantă și este destul de greu să mai scap de ea acum. Mă hotărăsc să o las. Mă gândesc că nu are mare importanță. De acum trebuie să sper că avocatul aranjase treburile, iar de mâine voi fi din nou un om liber.

Celula 61 (26)

Ei bine, nu! Frica de carceră mă face să acționez. Într-o fracțiune de secundă, îmi dau seama că unica mea șansă este de a întide mâna spre radio și a-l băga sub pătură. În timp ce fac asta, închid ochii, exact ca un copil care face asta crezând că dacă o face, nimeni nu-l va mai vedea. Gardianul e atât de preocupat de acel sac care atârnă în sforile din tavan, încât nu observă ce fac. Continuă să urle și să ne certe. Nu-mi mai pasă de acum, poate să urle cât vrea. Iese trântind ușa după el. Vania își face o cruce mare, a văzut toată faza. Am mai scăpat o dată!

În celula de lângă w.c. este adus un polițist. Înțeleg de la Vania că și-a ucis soția, sau ceva de genul acesta. Oricum, a omorât pe cineva. Spre deosebire de noi, stă singur. E un tip asiatic, cu o față pătrată, destul de solid. Mă cheamă la gaură să stăm de vorbă. Se plictisește. Mă servește cu diverse resturi de la masa lui. E prima oară când mănânc ceva mai bine. Știe puțină engleză și dorește s-o exerseze. Încerc să-i spun cuvinte în rusă, dar refuză. Vrea să-și îmbunătățească pronunția și vocabularul. Iată că am devenit și profesor de engleză în închisoare! O adevărată "plăcere". Gaura e cam la un metru de pământ, așa că nu pot sta nici pe pat, nici așezat pe podea. Stau pe vine, la taifas cu un polițist ucigaș. E zâmbitor, dar asta nu-l prea ajută la conversație. Decât că mă face să nu-mi fie atât de frică de el. Se chinuie să-și amintească cuvintele necesare în propoziție. Se străduiește să pronunțe cât mai corect, însă mi-e extrem de greu să-l înțeleg. Câteodată îmi spune ceva și râde. Râd și eu, deși nu înțeleg ce-a spus. Mă gândesc că e mai bine așa decât să-l întreb ce-a spus.

Astăzi m-a chemat din nou la gaură. Îmi zice că e ziua lui. Mă servește cu niște prăjituri, iar eu îi zic Happy Birthday. I-aș zice și în română, La mulți ani, dar mă gândesc că ar putea să interpreteze dacă ar înțelege ce i-am zis. Apoi, scoate de niciunde o sticlă. E o sticlă de vodcă! Are și un pahar de plastic, în care îmi toarnă și mă îmbie să beau. Mă uit la Vania și Alexei, amândoi dorm. Așa că iau paharul și-l ridic în cinstea lui. Mi-e rușine de colegii mei de celulă, fac asta fără ei, deși împărțim totul în rest. Dar nu am cum să împart și acum, polițistul m-a văzut când m-am uitat spre ei și mi-a zis să nu-i invit. Mă simt vinovat, însă beau. Și iar beau. Și tot așa, timp de vreo oră bem o sticlă de vodcă. E dintr-aia de trei sferturi. Simt cum pământul se învârte cu mine, statul pe vine și băutul vodcii se combină în mod fericit întru euforia mea. Îmi vine rău, bineînțeles, bălmăjesc o scuză către polițist și mă sui în pat. E a doua oară când mă îmbăt în Rusia, fiind prizonier. Hotărât lucru, rușii nu se dezmint, la ei se bea în orice condiții și în orice situație.

O nouă zi, o altă razie. De data asta avem control. Celula de la etajul superior, unde a fost controlul înaintea noastră, ne trimiseseră obiectele lor de ascuns. Iar acum e rândul lor să le preia pe ale noastre. Auzim bătăile în ușă care ne transmit că trebuie să ne așezăm la marginea paturilor pentru a putea fi văzuți. Știm ce avem de făcut. Am trimis fierbătorul și radioul sus, cu ajutorul sacului. Toată averea celulei noastre e pusă bine, la păstrare. Ușa se deschide și ni se cere să ieșim pe coridor. Văd pentru prima dată fețe noi din alte celule. Ni se spune să ne așezăm pe vine, lângă perete, cu mâinile la spate și cu bărbia lipită de piept. În fața noastră sunt cam 15 mascați, care au grijă să nu mișcăm. Unul dintre ei se îndreaptă spre mine și mă întreabă dacă eu sunt românul. Se pare că sunt vedetă chiar și printre mascați. Îi spun că da. Dă mulțumit din cap, de parcă cine știe ce ar fi aflat. Un alt mascat îmi face cu ochiul. Mă întreb dacă are gânduri ascunse. Mai bine să nu aflu! Percheziția celulei s-a încheiat, am ieșit în regulă.

Avocatul continuă vizitele zilnice. Aceeași situație. Îmi spune că procurorul general al Bureatiei ne-a refuzat eliberarea pe cauțiune. Nu au încredere în noi că vom mai rămâne prin zonă în caz că ne eliberează. Îmi spune că următorul pas este să meargă cu cererea noastră la procurorul general al Rusiei. La Moscova, adică. D. și S. se vor duce acolo și vor încerca să obțină ceea ce ne dorim atât de mult. Între timp, a fost și ziua de vizită, la care D. ne-a făcut pachet. Mi-a cumpărat o haină groasă de iarnă, pantaloni groși și ghete. Pe lângă astea, în pachet am găsit aur curat, adică ceai și țigări. Plus ceva de mâncare. Cel mai frumos dar de Moș Crăciun pe care l-am primit vreodată! Venit înainte de vreme, ce-i drept.

Între timp am reușit să ajung și la duș. Din nu știu ce motiv, când ne-au dus pe noi, la același duș tocmai terminau cei din celula lui Hans, așa că am reușit să-l văd și să vorbesc puțin cu el. El a cerut să fie tuns zero. Arată ca un adevărat pușcăriaș acum. M-au întrebat și pe mine, însă am refuzat să mă tund. Poate părea ciudat, dar au acceptat să mă lase așa, deși părul mi-e destul de lung. Iar barba mi-a crescut mult în cele câteva săptămâni de când sunt aici. Sunt întrebat dacă vreau să o dau jos și spun că nu. Mă lasă în pace.

La duș nu se întâmplă nimic din ce îmi închipuiam eu că se poate întâmpla. Suntem aceeași camarazi de suferință, care se bucură acum de căderea apei din tavan, din găurile care servesc drept dușuri. Nu-mi iese din minte ce mi-a spus Hans despre Johnatan, negrul care e în celula lui.  E un tip din Ghana, ajuns cine știe cum în Ulan Ude, republica bureată. E în închisoare de vreo 8 luni, acuzat de înșelăciune. Este evident că el își susține nevinovăția. A primit un avocat din oficiu, din cauză că nu are bani. Avocatul vine la el din ani în Paște, iar el habar nu are cât va mai avea de stat până ajunge la proces, darămite să știe dacă și când va fi eliberat! 8 luni și nici măcar nu întrevede procesul! Oare noi cât mai avem de așteptat?

Celula 61 (25)

Venirea avocatului devine cel mai important moment al zilei. Îl aștept înfometat de vești și de speranța că - în sfârșit! - îmi va spune că e ultima zi pe care o mai petrec în închisoare. El vine cu 3 ciocolate Snikers și 3 pachete de Marlboro. Mă invită să iau loc și să mănânc ciocolatele. Îl întreb care e situația și îmi zice să mănânc mai întâi, pentru că avem timp să vorbim. Înghit în silă ciocolata, mi-e foame, dar nu pot mânca. Îmi dau seama, fără să-mi spună nimic, că nu s-a rezolvat încă scoaterea noastră pe cauţiune. Fumez câteva țigări. Facem conversație despre vremea de afară, despre ce s-a mai întâmplat prin închisoare. Aștept resemnat să-mi spună dacă s-a decis ceva în privința noastră. Nu, nu s-a rezolvat, trebuie să mai am puțină răbdare. Mă întorc de la vorbitor înfrânt în speranțele mele, cu umerii căzuți și abia mergând spre celula care devine din ce în ce mai mică și mai greu de suportat. Iar serile sunt cu atât mai dificile. Pentru că încerc să nu mă gândesc la ieșire, dar e unicul lucru la care sper, unicul lucru care îmi este în gând clipă de clipă. Iar a doua zi dimineață o iau de la capăt.

Aşa că venirea celor de acasă şi schimbarea avocatului conduc mai degrabă către o înrăutăţire a stării mele psihice. Cu cât speranţele sunt mai mari, cu atât cad mai de sus în momentul în care îmi dau seama că nu se împlinesc. Speranţe mici - depresii mici. Speranţe mari...

Vania și Alexei mă învață în continuare limba rusă. Învăț majoritatea cuvintelor mai mult din context. Sau explicate prin gesturi. Ce învăț eu în rusă, încerc să-i învăț și pe ei în engleză. Însă ei nu reuşesc să prindă prea multe, mai degrabă eu încep să vorbesc din ce în ce mai bine rusa. Sau cel puţin aşa am senzaţia. Unul dintre cuvintele pe care l-am învățat provoacă râsete avocatului. Vania mă rugase să-i fac rost de o bucățică de oglindă. În închisoare poți dori să fii și cochet. Unii se bărbieresc, iar o oglindă îi poate ajuta să se bărbierească mai bine. Așa că Vania îmi spune să-i transmit avocatului că aş dori o abizeanka. Adică o oglinjoară, îmi traduc eu, extrem de sigur pe mine. Și îi spun avocatului să-mi aducă o abizeanka. Avocatul rămâne perplex. Ce să-mi aducă?!? O abizeanka! După îndelungi explicații, înțelege. Și-mi spune și ce înseamnă abizeanka: maimuțică. Și râde. Râd și eu, îmi dau seama că învățasem cuvinte în argou. Oare câte cuvinte de genul ăsta mă învățaseră Vania și Alexei?

Îl rog pe avocat să-mi facă rost de un tranzistor. Mă poartă cu vorba câteva zile, însă până la urmă încuviinţează. Îmi aduce un radio mic, cred că cel mai mic radio pe care l-a putut găsi. Are vreo 8 cm în lungime şi vreo 5 în lăţime şi e gros de maxim un centimetru. E albastru. E atât de frumos! E riscant să ai un radio în închisoare. În caz că te prind poţi face o lună de carceră. Însă faptul că prin el ai o legătură cu lumea de afară îţi ridică enorm moralul. Să poţi asculta muzică, comparat cu a sta pur şi simplu întins pe pat să te gândeşti, deşi poate părea a fi puţin lucru, nu este. Dimpotrivă.

Avocatul îl strecurase în geantă. Acum e rândul meu să-l strecor cumva în închisoare. Îl bag în pantaloni, e ultimul loc în care mă aştept să mă controleze. Şi vine gardianul care mă însoţeşte. Începe să mă pipăie. Mai întâi la haine şi apoi, metodic, pe picioare. Şi ajunge la zona cu pricina. Şi pipăie! Se uită mirat la mine şi mai pipăie încă o dată. Îmi vine să-i spun că sunt bucuros că-l văd. Mă uit la avocat care e în dreapta mea şi-l văd schimbat la faţă. Începe să spună ceva gardianului, care se opreşte din pipăit. Se îndreaptă spre avocat, care îl ia deoparte şi-i spune ceva, şoptit. Mă lasă să plec. Probabil că și-a dat seama, dar pentru o mică șpagă a decis să închidă ochii.

Când vine sfârșitul de săptămână e și mai rău. Pentru că urmează două zile - sâmbătă și duminică - în care nu primesc vizite. Sunt foarte greu de suportat. Sfârșitul de săptămână mă demoralizează, pur și simplu. Acum vreo 2 zile l-am văzut pe Vania dormind vreo 48 de ore încontinuu. L-am întrebat dacă e bolnav cumva și mi-a spus că nu. Luase o pastilă. Nu știu ce e, îmi arată: e o pastilă roșie, micuță și rotundă. Când vine sfârșitul săptămânii și mă vede atât de deprimat, îmi propune să-mi dea și mie o pastilă dintr-aia. Accept, mă gândesc că voi dormi mult-mult și apoi mă voi trezi luni dimineață, cu speranțele încărcate la maxim. Ce poate să fie rău? Iau o pastilă și aștept. După 30 de minute în care nu se întâmplă nimic, Vania, generos, îmi mai oferă o pastilă. O iau și pe asta. Are efect invers, închid ochii, dar în loc să adorm, parcă aș fi luat energizante. Vania se uită la mine și-și face cruce. Dă din cap, mirat, dar nu-mi mai dă încă o pastilă. Pare să-mi spună că nu mai vrea să strice orzul pe gâște. Îl înțeleg. Nu are efect nici mai târziu, așa că petrec încă un sfârșit de săptămână deprimant.

Radioul ne face zilele mai suportabile. Ascultăm muzică. Noaptea, când se dă o melodie care îi place lui Vania, acesta îl dă la maxim, fără să-i mai pese de gardieni. Îmi spune că nu-i nici o problemă. Dau din umeri și mă uit la el cum dansează și cântă. E fericit. E atât de prins de dans și de muzică, încât seamănă cu un copil mic. Nu prea are ureche muzicală, dar asta chiar nu are importanță. E amuzant, plin de energie. Îmi aduce un zâmbet pe buze.

Dorm adânc. Nici măcar nu știu cât e ceasul. Se aud bătăi puternice în ușă. Sar speriat din pat. Nu-mi dau seama ce se întâmplă, când, deodată, ușa se izbește de perete! Vania și Alexei se ridică cu greu din pat. Eu sar jos, în timp ce un gardian intră urlând în celulă. Trece pe lângă mine și se îndreaptă spre sacul care e dedesubtul găurii făcute în tavan. Continuă să urle ceva. Mă uit în stânga mea și mă albesc. Radioul e la vedere, pe patul meu, rezemat de perete. Din ușă nu se putea vedea, din cauză că era acoperit de perdeaua w.c.-ului. Stau cu privirea spre ușă, iar gardianul e în spatele meu, trăgând de acel sac și urlând ceva. În momentul în care se va întoarce să iasă, e imposibil să nu-l observe. Mi-a înghețat sângele în vine. Mă așteaptă, deci, o lună de carceră?

Celula 61 (24)

Acum, n-aș mai pleca de aici. Și cei din celula spital sunt în regulă, băieți de treabă. Nu se iau de mine, ba din contră, e unul care încearcă să mă învețe cuvinte în rusă. Încep să prind, deși uneori trebuie să fac asociații, pentru că nici el nu știe engleză decât la un nivel care e mai jos de începător. Celula e mai mare, e aerisită, iar mâncarea e mai bună. Cu avocatul nu m-am mai întâlnit. De când am fost mutat aici nu mi-au dat voie să ies.

În cea de-a cincea zi, doctorul îmi spune că voi fi mutat înapoi în 61. Asta e. Însă de data asta nu mai merg doar eu, ci sunt trimis împreună cu gardienii către o celulă de tranzit. Acolo sunt vreo 25 de deținuți care vin de la procesele avute în timpul zilei, neterminate, și care așteaptă să fie duși în celulele de unde plecaseră dimineața. E extrem de înghesuit, celula e foarte prost luminată. Sunt câteva paturi, dar nu au nici un fel de saltele pe ele. Mă așez într-un colț, nu vreau să atrag atenția. În celălalt colț al celulei este un tip cam la vreo 30-35 de ani. Strigă la unul să vină la el și apoi începe să-l bată. Întorc capul în altă parte. Nimeni nu comentează, toți își continuă discuțiile sau așteptarea fără a părea că-i bagă în seamă. Apoi tipul se suie pe unul din paturile de deasupra și începe o conversație cu cineva din celula de sus, prin gaură. Ăla de sus îi aruncă ceva, sunt țigări.

Sunt de aproape două ore în acea celulă, încercând să mă fac mic și nevăzut de nimeni. Apoi, se întâmplă imprevizibilul. Cineva îi spune tipului despre mine. Sărisem în ochi la un moment dat, când cineva mă întrebase ceva în rusă, iar eu îi spusesem că nu vorbesc. Acela mă lăsase în pace, dar cu toate că încercasem să mă fac invizibil, nu reușisem. Așa că tipul bătăuș îmi strigă să vin la el. Îmi mușc buzele și mă duc. Ce aș fi putut face? Parcă sunt un miel dus la tăiere, cred că așa arăt. Dar el, nici una, nici două, mă întreabă dacă eu sunt românul. Îi zic că da. Sunt celebru? La care el, cu un zâmbet larg, îmi spune că suntem prieteni! Și-mi întinde mâna. Facem cunoștință și ne "conversăm". Eu cu rusa mea de baltă, el cu rusa lui, că engleză nu știe. Mă întreabă de ce sunt acolo, îi spun de articolul 322, pirihot granița [adică trecerea ilegală a frontierei], îl văd că se amuză. Cred că până și el e mirat de faptul că cineva ar fi fost interesat să treacă ilegal granița spre Rusia. Auzise și povestea cu spionii, pentru că îmi zice de vreo două ori șpion. Și râde. E genul de tip căruia îi place să zică ceva, râde, iar tu trebuie să râzi cu el, fiindcă nu știi dacă nu-ți va pocni una peste ochi în caz că nu o faci. Nu mai avusesem parte de dintr-ăștia de prin școala generală.

Când îmi vine rândul să plec către 61, își ia rămas bun de la mine și-mi zice [cred] că dacă am nevoie de ceva să apelez la el. Ce bine! Mi-am mai făcut un prieten! Celula 61 mă așteaptă la fel de dezolantă precum am lăsat-o. Până și atmosfera de aici e mai apăsătoare. Vania și cu Alexei mă întâmpină cu bucurie, totuși. Facem haz de cuvintele pe care le învățasem în rusă și amândoi încep să-mi spună și altele. Le repet, cumva mecanic, dar încep să învăț. Trebuie să mă adaptez. Cumva, trebuie să găsesc o cale de comunicare cu ei, mai bună decât cea de acum. Vania îmi spune că cel cu care mă "împrietenisem" e un tip foarte periculos, e "șeful" tuturor. Neștiind prea bine rusă, normal că nu înțeleg prea bine de ce, deși încearcă să-mi explice. O lasă baltă, și râde de mine când îi spun că sunt prieten cu el. Nu am încercat ulterior să profit de "prietenia" asta pentru a obține măcar un chiștoc.

Mai trec câteva zile, la fel de monotone. Pe avocat nu l-am mai văzut. Ne-au scos și la plimbare o dată. Plimbarea înseamnă că te duc undeva pe terasa închisorii, unde sunt celule la fel ca la etajele inferioare ale închisorii, însă nu au tavan. Deasupra e cerul liber. Pereții acestor celule, pe laterale. sunt destul de înalți și nu dau voie să vezi prea multe în jur. Dar nici nu știu dacă asta îți dorești când ești scos la plimbare. Suntem băgați toți trei într-o astfel de celulă. Vania și cu Alexei încep să mărșăluiască înainte și înapoi, de-a lungul laturii mai lungi a celulei. Încep și eu să merg, în același ritm. E bine, mișcarea îți face bine. Nu durează prea mult, cred că o oră, până vin să ne ia înapoi.

Cu plimbarea asta mai e un șpil. Pe timpul cât noi ne plimbăm, celula ne este percheziționată, în căutare de eventuale obiecte interzise. Vania, de exemplu, are acel fierbător. E interzis, pentru deținere poți face o lună de carceră. Carcera nu e recomandată. În alte celule au acele tranzistoare. Și ele sunt interzise. Tot o lună de carceră poți face în caz că ești prins. Sunt foarte multe astfel de obiecte pe care nu ai voie să le deții, dar pe care le poți găsi în fiecare celulă. Eu nu am obiecte, e evident. Contra-șpilul e că plimbarea se anunță cam cu o zi înainte și atunci ai timp să trimiți obiectele interzise către celulele alăturate, la păstrare.

Pe seară sunt chemat la vorbitor. Când ajung acolo am o surpriză imensă. D. și S. sunt acolo. D. este român, un tip extrem de descurcăreț, iar S. este basarabean, și el descurcăreț, venit în primul rând pentru a asigura fluența în comunicare cu rușii. Ne lasă să ne îmbrățișăm. le văd mila din ochi, dar mă încurajează. Îl aduc și pe Hans și ne lasă să vorbim unii cu alții. Facem cunoștință cu noul avocat. Îl concediaseră pe cel vechi, ne spun că era omul FSB-ului și că tărăgăna foarte mult lucrurile. Acest avocat este un tip pe la vreo 40 de ani, iar D. îmi spune că e cel mai bun avocat din regiune. Pare a fi încrezător că lucrurile vor începe să se miște. Speranța noastră e aceeași: până la proces, să ieșim pe cauțiune. Avocatul ne spune că ar fi posibil. Spusele lui ne fac să fim euforici. De acum, avem pe cineva afară care se ocupă de noi! Doamne, și cât i-am așteptat!

Ne spun că, din păcate, nu au cum să ne dea încă haine și mâncare. Doar o dată pe lună este vizita la care se poate face asta, iar acea dată va fi în vreo 2 săptămâni. Unicele lucruri pe care au voie să ni le aducă sunt țigările și ciocolata. Stabilim ca avocatul să vină în fiecare zi dimineață la noi, măcar pentru a fi scoși din celulă și a lua o gură de aer. Vorbitorul e undeva în prima clădire, ceea ce înseamnă că putem putem respira alt aer decât cel al celulei pe drum. Iar mișcarea e bună, indiferent pe ce distanță o faci. Se anunță vremuri mai bune!

- va urma -
[update realizat la solicitarea discretă a Gabrielei :)]

Celula 61 (23)

Prefer partea zilei în care e zi, pentru moment. Mai ales dimineaţa. În fiecare dimineaţă, speranţele mele că va veni un avocat să vorbească cu noi cresc undeva sus, spre cer. Seara, când îmi dau seama că a trecut încă o zi şi urmează o nouă noapte în celula 61, mă cuprinde disperarea. Şi intru într-o stare aproape catatonică. Întins pe pat, unicul lucru pe care îl mai sper e un mesaj de la Hans. Pe care îl primesc în fiecare seară, cu regularitate. De vreo 2 ori îmi trimite şi o ţigară o dată cu bileţelul. O savurăm cu toţii. Împărţim şi bune şi rele, noi, cei trei locuitori ai celulei.

În lunea din a doua săptămână suntem chemaţi [în sfârşit!] la vorbitor. Se pare că ne-au desemnat un avocat din oficiu. E un tip asiatic, grăsuţ, jovial, care vorbeşte foarte stricat engleza. Aflu că suntem anchetaţi de un colonel FSB. Nu ştiu ce e FSB. Îmi spune mai târziu Vania: e fostul KGB, redenumit. Nici acum nu au reuşit să determine dacă pozele pe care le făcusem au sau nu vreo importanţă. Suntem suspectaţi de spionaj, după cum ne spune avocatul. În plus, o vină pe care deja ne-o recunoscusem, trecerea ilegală a frontierei. Articolul 322 din Codul Penal al Federaţiei Ruse. Agravat de faptul că am fost doi în această acţiune. Avocatul ne spune că, în cazul în care suspiciunea de spionaj este înlăturată, ar fi fost mai bine să ne prindă individual. Am fi scăpat cu o amendă, spune el. Aşa, formăm un grup infracţional care, premeditat, s-a organizat în vederea trecerii ilegale a frontierei. Codul penal rus prevede o pedeapsă de la 0 la 5 [cinci] ani pentru asta. Când aflu aceste lucruri  simt că pierd pe loc câţiva ani din viaţă. Avocatul ne încurajează, e încrezător că vom scăpa până la urmă.

Veştile proaste mă demoralizează şi mai mult. Speranţele pe care le avem acum sunt două: să vină ajutoarele aşteptate din România şi să fim scoşi pe cauţiune. Avocatul a fost instructat să dea telefon la firmă şi să-i anunţe pe cei de acolo unde suntem. Am aflat ulterior că ne căutaseră peste tot, dar nu reuşiseră să dea de noi. Ambasada Marii Britanii din Moscova ştia doar că Hans era în Nauşki, nu fusese informată despre mutarea noastră în Ulan Ude. După ce telefonul a fost dat, în două zile s-a întâmplat ceva care mie mi s-a părut incredibil: Hans primeşte o vizită din partea unei persoane din cadrul ambasadei. E o femeie, care a venit special pentru a se interesa de situaţia lui şi de a face cunoscut celor de acolo că Marea Britanie se preocupă de cetăţenii ei. Ambasada României la Moscova a fost şi ea informată.

Hans îmi comunică prin poştă că urmează să vină curând în ajutor oameni de la firma din Arad. Aflase acest lucru de la persoana din cadrul ambasadei. Care îi adusese şi nişte ţigări., pentru că nu o lăsaseră să intre cu altceva. Mi-a trimis şi mie cinci ţigări. Astea sunt momentele bune în închisoare - momentele în care primeşti veşti care te mai remontează psihic. Şi ţigări.

Avocatul vine la noi cam la două zile. Cu colonelul care instrumentează cazul nu ne-am întâlnit deloc, se întâlneşte doar cu avocatul. Neavând bani pe care să-i dăm avocatului pentru a ne cumpăra ceva, continuăm să bem apă fiartă şi mâncăm te miri ce. De vreo 4 săptămâni de când sunt în Rusia am mâncat sporadic. Am o problemă, pe care [cu ruşine] o voi expune acum. De tot atâtea săptămâni eu sunt constipat. W.C.-ul e acoperit cu un fel de pânză prin care e separat de restul celulei, dar, din cauza situării atât de aproape de paturi, nu reuşesc să mă detaşez şi să-mi fac nevoile. Aceasta are repercusiuni la un moment dat. După o perioadă în care mă simt rău, mă cuprinde o febră foarte puternică. Nu-mi amintesc mare lucru din acea perioadă, doar senzaţia că a durat vreo două zile până ce gardienii s-au decis să facă ceva în privinţa mea. Şi asta după insistenţe peste insistenţe ale lui Vania şi Alexei, care i-au chemat de multe ori să vadă starea în care eram. A venit cineva care mi-a pus în cele din urmă un termometru. Cred că aveam peste 41 de grade febră. Mi-a spus să mă dau jos din pat şi să merg cu el. Deşi abia mă târâiam, am mers pe jos până la "spital".

Spitalul e, de fapt, format dintr-o serie de vreo cinci celule. Cea în care am fost băgat e o celulă identică cu 129, deşi pare a fi mai aerisită. Sunt 6 paturi, nu toate ocupate. Medicul îmi indică un pat pe care să mă aşez. Încerc să-i spun că ar trebui să-mi facă o clismă, dar habar nu am cum se spune la asta în engleză. Renunţ, îmi dau seama că n-are sens. O oră mai târziu, suntem chemaţi la doctor toţi cei aflaţi acolo. Suntem aliniaţi, iar acesta începe să facă fiecăruia câte o injecţie. Foloseşte acelaşi ac, pe care îl şterge cu spirt după fiecare înţepătură. Când ajunge la mine, aflu şi ce injecţie îmi face - penicilină. E aceeaşi pe care a făcut-o tuturor. Sunt atât de obosit din cauza febrei încât nu protestez pentru folosirea aceluiaşi ac. Mă întorc cu fundul spre el şi primesc resemnat injecţia. Apoi, îmi dă nişte medicamente şi îmi spune să le iau. După două ore se întâmplă inevitabilul, pentru că îmi dăduse nişte laxative puternice. În acea noapte, dorm ca un nou-născut.

A doua zi dimineaţă sunt deja puţin mai întremat. Mesele care se servesc la spital sunt o idee mai consistente. E posibil să fie situate mai aproape de bucătărie, pentru că ciorba de peşte capătă brusc nişte bucăţele de peşte. Iar cartofii parcă sunt mai bine curăţaţi. Mai mult, în loc de jumătate de pâine primim o pâine întreagă zilnic. Noaptea, la fel ca în 61, celula capătă viaţă. Aceeaşi îndatorire, de a asigura fluenţa poştei închisorii. Celula în care mă aflu e situată undeva pe colţ, cred. În fiecare seară colegii se chinuie să arunce o bucată de sfoară către o celulă situată deasupra, sfoară pe care circulă poşta. Nu există o gaură nici în podea, nici în tavan, dar deţinuţii au găsit o cale pentru a nu întrerupe "lanţul" care leagă fiecare celulă a închisorii. Fac asta cu conştiinciozitate, ştiu că de ei depind atâtea celule care aşteaptă veşti, ţigări sau ceai de la alţii mai norocoşi. Pentru asta, nu pot decât să-i admir, oricât de ciudat ar suna asta.

Celula 61 (22)

Alexei și Vania mă lasă în pace. Din când în când mă întreabă mai în rusește, mai prin semne, dacă am nevoie de ceva. Se întâmplă mai ales când ni se aduce masa, și-i văd cum își fac probleme pentru faptul că nu vreau să mănânc nimic.

Masa. Despre asta nu am prea multe de spus. Întâia dată când m-am decis să văd ce ni s-a adus era un fel de ciorbă de pește. Mă îndoiesc că bucătarul închisorii stătea vreodată să curețe acei pești. Iar când zic pește, de fapt zic oase de pește. Întotdeauna am avut senzația că erau niște pești foarte mici, cei care erau puși în ciorba aia. Rar, chiar foarte rar, găseam câte o bucățică mică-mică de carne. În rest, erau foarte multe oase. E posibil ca mintea să-mi joace feste și să fi fost niște pești mari, dar, pentru că nu am reușit să dau de o bucată mai mare de carne, sunt convins că erau niște pești asemănători cu hamsia.

Apoi, îmi amintesc de un terci alb, posibil să fi fost de ovăz. Nu avea absolut niciun gust. Nu m-am putut obișnui cu el din cauza consistenței. Mi se părea că e plin de mucilagii. Am încercat o dată să mănânc, dar mi-a venit să vomit pe loc. Din când în când primeam o mâncare de cartofi. Deși înainte de închisoare uram cartofii, acolo am aflat cât de buni sunt. Nu erau foarte bine curățați nici ei, dar treceai cu ușurință peste asta. În afară de felurile acestea de mâncare, în fiecare zi primeam câte jumătate de pâine. Trebuia să fii foarte atent să ți-o drămuiești, pentru că alta nu mai primeai. Mesele erau de două ori pe zi și ne erau aduse direct la celulă. Room service.

A patra zi vin gardienii și ne cheamă să mergem la dușuri. Încă mi-e frică de toată lumea, iar această frică e mai puternică decât dorința de a mă spăla. Refuz să merg, le spun că aștept să vină avocatul. Gardienii nu insistă, mă lasă în pace și-i iau doar pe Alexei și Vania. Aceștia se miră că nu vreau să merg, iar mai târziu aflu și de ce: mersul la duș e doar o dată pe lună! Eu aveam deja aproape 3 săptămâni de când nu mă spălasem pe întregul corp. Mai aveau să treacă încă vreo 3 până am ajuns și eu la duș.

Prima săptămână trece extrem de greu. Pentru că avocatul nu a venit încă la noi, nici măcar nu știm la ce să ne așteptăm. Pierd nopțile urmărind traficul bilețelelor și pachețelelor între celule. E foarte important ca șirul să nu se întrerupă. Pe la vreo 3-4 dimineața, începe să te prindă somnul. Uneori adormim cu toții, iar când cei din celulele alăturate se panichează pentru că de la noi nu mai răspunde nimeni, încep să strige în dreptul găurii. Atunci, sar speriat din somn, cu inima bătându-mi nebunește și încercând să-mi dau seama unde sunt. Când realizez că doar am visat că eram acasă, îmi vine iar să plâng.

Alexei și Vania nu m-au pus să răspund de poștă. Cel puțin în primele zile, m-au lăsat să zac. Mi se pare un gest frumos din partea lor să mă lase în pace, văzându-mă dărâmat. Oricând prind ocazia, mă încurajează, prin cuvinte, sau prin gesturi. Simt din partea ambilor simpatie pentru mine. La un moment dat, încerc să aflu de ce sunt ei în închisoare. Vania îmi spune că s-a bătut cu cineva, care a căzut, s-a lovit la cap și a murit. Nu sunt sigur dacă glumește. Nu pare un bătăuș. E destul de slab, dar bine legat. Alexei nu vrea să spună de ce e acolo. Vania râde de el și-mi explică vreo jumătate de oră, prin gesturi, ce a făcut Alexei. Înțeleg cu greu că e un violator de găini. O fi glumind cu asta?

Suntem, în orice caz, o celulă săracă. Niciunul dintre ei nu are de unde să facă rost de țigări, eu nici atât. Fără țigări timpul parcă se dilată. Rar, Vania mai face rost de câte un chiștoc de la vreo celulă alăturată, iar atunci fumăm împreună câteva fumuri. Învăț cum se fumează, cu adevărat, "la unghiuță". În primul rând că se trage din țigară până aceasta îți arde buzele. Când nu mai ai din ce să mai tragi, cele 2-3 fire de tutun rămase sunt puse la păstrare într-o foaie de hârtie. Într-o săptămână, aduni de încă un chiștoc.

Aflu și ce era lichidul negru - ceai. O infuzie extrem de puternică de ceai negru. Se pun vreo 2-3 linguri de ceai, după care se toarnă foarte puțină apă. Ceaiul este special, înțeleg că e indian. E sub formă de granule, arată ca niște bobițe de piper. Se fierbe și apoi este lăsat câteva minute să se decanteze. Rezultatul e o infuzie atât de puternică încât după ce o beau inima începe să bată cu furie. Pentru fiert, Vania folosește un fierbător format din două plăcuțe de fier separate de câteva chibrituri. Plăcuțele sunt legate cu sfoară și conectate la firele de curent din perete prin intermediul a două cabluri, câte unul pentru fiecare plăcuță. Ingenios fierbător! De fapt, după cum aveam să mă conving ulterior, ingeniozitatea omului atunci când are nevoie de ceva este absolut remarcabilă.

Nu am băut prea mult ceai în primele săptămâni, totuși. Ca și țigările, e o marfă extrem de căutată și dorită de către deținuți. În schimb, aflu cât de bună e apa fiartă. Din cauza frigului, unica metodă de a ne mai încălzi puțin este să fierbem apa și s-o bem. N-are niciun gust, dar e fierbinte. Sunt zile întregi în care, din cauză că nu pot mânca nimic din ce ni se aduce, în afară de pâine, îmi amăgesc foamea bând apă fierbinte. Totuși, nu pot spune că sufăr de foame. Nici nu are cum, avocatul pe care îl așteptăm, sperând într-un mâine mai bun, nu mai ajunge, iar lipsa de speranță îmi taie orice poftă de a mânca.

Celula 61 (21)

Noaptea trece greu, pare că nimeni nu vrea să doarmă. Prind vreo 3 ore de somn, după ce pierd timpul urmărindu-i cu atenţie pe ceilalţi deţinuţi. Observ că celula noastră comunică cu cele două celule alăturate. Pereţii sunt extrem de groşi, cred că au mai mult de 60-70 de centimetri în grosime, însă în pereți sunt săpate găuri cu diametrul de 10-12 centimetri. Prin găurile astea, după câte pot să-mi dau seama, se transportă diverse lucruri. Din când în când, cei din celula în care mă aflu sunt chemaţi de cei din celelalte celule, iar aceştia din urmă le înmânează pacheţele. Pachețelele merg mai departe către celula următoare, după verificarea conţinutului. Asta se întâmplă cam din oră în oră. Din câte pot eu înţelege, e un fel de poşta închisorii.

S-a dus vestea şi la celulele alăturate despre noi, pentru că suntem chemaţi în dreptul găurilor ca să fim văzuți. Cred că nu au avut niciodată șpioni drept colegi de celulă. De cealaltă parte a peretelui sunt ochi curioşi, dar zâmbitori. Ne fac cu mâna şi îşi reamintesc cuvintele în engleză pe care le ştiu (impropriu spus cuvinte, e un singur cuvânt: Hello). Par a fi prietenoşi, până acum nimeni nu s-a legat de noi. Cred că e şi rezultatul împărţirii ţigărilor, pentru că acestea, în mod evident, au fost trimise şi către ei. Ca să fiu precis, nouă ne-au mai lăsat vreo 5 ţigări din cele 5 pachete, iar restul au început drumul către diverşi alţi deţinuţi aflaţi la cine ştie ce distanţă de celula noastră. Obligaţii, după cum aveam să aflu ulterior.

E dimineaţă. Țigările sunt deja amintire. Doi gardieni vin şi-mi fac semn că trebuie să plecăm. Doar eu, Hans nu e inclus în ofertă. Îmi dau seama că ne vor separa. Îmi iau rămas bun de la el aproape în lacrimi. Nu ştiu ce mă aşteaptă acolo unde voi fi dus, măcar aici eram amândoi. Împreună cu mine e scos din 129 şi Vania, un rus la vreo 45 de ani. Traversăm coridoarele închisorii din nou, coborând spre un etaj inferior. Oricum, nu are importanţă etajul, peste tot pare a fi la fel. Într-un final, ajungem în faţa unei celule, pe uşa căreia scrie 61. Gardienii deschid uşa şi ne fac semn amândurora să intrăm.

E o celulă mult mai mică. Cea din care plecasem avea cam 15-16 metri pătraţi, poate chiar ceva mai mult. Avea şase paturi, suprapuse două câte două. Acestea ocupau în total, deci, 4-5 metri pătraţi. W.C.-ul ocupa şi el, să zic, 1,5 metri pătraţi, rezultând destul loc liber unde puteai să te mişti de colo-colo. Noua celulă are maxim 8-9 metri pătraţi. Sunt 4 paturi suprapuse, două câte două. Între ele, e un spaţiu de circa 40-50 de centimetri. Cum te uiţi dinspre uşa celulei, paturile sunt pe pereţii laterali - stânga - dreapta, lipite de peretele din față.

După uşă, în partea dreaptă, se află w.c.-ul. E dintr-ăla turcesc, cu tălpici. E suit cam la un metru de pământ, dar nu am nicio idee de ce. Pe lângă faptul că e w.c., ţine loc şi de chiuvetă, pentru că deasupra găurii în care-ți faci nevoile e o ţeavă. Aceeaşi apă se foloseşte pentru spălatul mâinilor, dar și ca apă de w.c. Singurul spaţiu liber e cel de lângă uşă, din partea stângă, dar cred că nu are mai mult de 1,5 metri pătraţi. Se mai adaugă spațiul dintre paturi, care este extrem de strâmt.

Pe peretele din faţă, tot cum priveşti dinspre uşă, deasupra paturilor, se află o fereastră. Are gratii de-o parte şi de alta şi e acoperită cu ceva care seamănă cu o pernă, care nu a fost dată vreodată jos pe toată perioada cât am stat acolo. Cred că ar fi fost prea frig, pentru că şi aşa nu izola complet gaura numită impropriu geam.

Celula 61 beneficiază de 3 căi de comunicare cu celulele alăturate. Mai exact, cu celulele din lateral și cu cea de sus. Din gaura din tavan atârnă niște sfori care se termină într-un sac, care are și rolul de a evita căderea bucăților de moloz din perete. Cu ajutorul sacului se transportă pachețelele de la o celulă către cealaltă. Gaura e deasupra patului din stânga, care în toată perioada în care am fost deținut acolo nu a fost ocupat decât foarte rar. Patul de sub acest pat e ocupat de un tânăr rus de origine asiatică. Un băiat vesel pe care-l cheamă Alexei. Vania și l-a ales pe cel din dreapta, de dedesubt. Iar mie mi-a revenit patul de deasupra lui Vania.

Pentru moment m-am bucurat, patul de dedesubt mi se pare mai riscant. Prea multele filme cu închisori văzute îți pot crea senzația asta. Mai târziu mi-am dat seama de marile dezavantaje pe care le avea. Becul aflat deasupra ușii nu este stins niciodată. Deși la un moment dat te obișnuiești cu el, să dormi cu lumina deschisă și bătându-ți direct pe față e un lucru care te macină încet, dar sigur. Patul de dedesubt nu e afectat prea tare de problema asta, pentru că Vania a transformat imediat o bucată de pânză într-o perdea protectoare. Nici nu mă instalez bine și cad într-o depresie. Despărțirea de Hans mă afectează foarte tare. Stau întins în pat și nu mă interesează nimic din cele ce se întâmplă în jurul meu.

Pe seară, primesc un mesaj prin poștă de la Hans. De data asta, chiar îmi dau lacrimile. Mă simt atât de singur și neajutorat, încât cad din nou în starea depresivă. Vreo 3 zile nu mă ridic deloc din pat. Nu mă interesează absolut nimic.

Celula 61 (20)

Începe a doua săptămână de când am ajuns în Rusia. Căpitanul dorește să punem toate lucrurile la punct. Ne spune că vom merge la Ulan-Ude, la proces, și probabil că după proces vom fi eliberați. Mergem și în locul unde aruncasem pașaportul meu. Îl recuperează și-l pune la dosar.

Acum suntem mai mult decât nerăbdători să plecăm spre Ulan-Ude, fiecare zi pe care o petrecem în Kiahta trece cu mare greutate, pentru că în marea majoritate a timpului suntem ținuți tot în celulele de la subsolul bazei militare.

La sfârșitul celei de-a doua săptămâni, căpitanul ne anunță că toate lucrurile sunt puse la punct și că mâine vom pleca spre Ulan-Ude. Vom merge cu trenul, e un drum destul de lung. La plecare, căpitanul ne strânge mâna și ne urează succes. Cred că ani de zile după asta vom constitui, pentru el și cei de acolo, subiectul preferat de discuție. Translatoarea are un chip bun, ne zâmbește blând și ne urează numai bine. Ne sfătuiește să ne alegem cu grijă avocatul, când vom ajunge în Ulan-Ude. Asta ne pune pe gânduri. Avocat? Pentru ce anume? Nu va fi doar o formalitate procesul nostru?

Pe 3 octombrie plecăm. E seară, avem bilete la un vagon cușetă. Doi militari ne însoțesc. Cred că au luat decizia de a ne trimite cu vagonul-cușetă pentru a nu atrage atenția altor călători. E o cușetă cu 4 paturi, două jos și două sus. Ni se indică paturile de sus, și ne supunem fără să crâcnim. Este prima noapte, după mult timp, când paturile de sub noi sunt acoperite de cearșafuri curate și sunt moi. Nici măcar n-avem chef să mai vorbim. E atât de bine, încât adorm aproape în aceeași clipă în care pun capul pe pernă.

În dimineața zilei de 4 octombrie ajungem la Ulan Ude. Suntem așteptați la gară de o dubă a Poliției, și suntem urcați în spate. Prin gemulețele mici ale dubei nu pot vedea mare lucru din ce e afară. La un moment dat mașina se oprește la un semafor. Pe partea stângă a drumului îmi atrage atenția o statuie. Mă uit la ea și nu-mi vine a crede. Oare unde am ajuns? Rusia nu a depășit perioada comunistă? Statuia e un cap uman. Un cap foarte mare, cred că are mai mult de 5-6 metri în înălțime. Pare a fi piața centrală a orașului. Nu mă îngrijorează că e un cap, ci că e capul lui Lenin!

Ajungem, într-un final, la destinație. Suntem în curtea interioară a unei clădiri. Coborâm din mașină și suntem duși într-o cameră în care se mai află vreo 20 de bărbați. E forfotă mare, sunt mulți arestați și gardienii ne grăbesc să scoatem hainele de pe noi. Ni se indică să scoatem curelele de la pantaloni, șireturile de la papuci, și apoi, goi pușcă, suntem controlați la sânge. Ni se iau amprentele, suntem pozați și apoi ni se întocmesc fișele. Ne cumpărasem vreo 5 pachete de țigări. Fiecare țigară este ruptă, una câte una, și pipăită, după eventuale lucruri ascunse. Probabil droguri, nu-mi pot închipui altceva ce s-ar putea ascunde în țigări. Ni le dau înapoi, așa rupte cum sunt, dar fără pachete. Sunt puse într-o pungă.

Execut tot ceea ce mi se cere, deși până acum ce mi se întâmplă nu seamănă deloc cu ceea ce speram să mi se întâmple, o dată ajuns la Ulan Ude. În mintea mea, ar fi trebuit să ajungem și să mergem la tribunal. În mintea lui Hans e la fel. Apucăm să schimbăm două vorbe până ni se indică să mergem. Suntem duși în interiorul închisorii. Clădirea în care intraserăm nu e închisoarea propriu-zisă, aceasta e clădirea alăturată. Trecem printr-un fel de gang, care face legătura între cele două clădiri și apoi ajungem într-un hol. E clar, asta e, pentru că de o parte și de alta a holului sunt celule. Le recunosc după vizete și după felul în care sunt zăvorâte. Holul este destul de larg, dar observ că el dă și în alte coridoare, mai înguste, cu celule de-o parte și de alta. Etajul este mai înalt decât înălțimea obișnuită. Cred că are cam 3 metri.

Gardienii ne fac semn să intrăm amândoi într-o cușcă aflată în mijlocul holului. E o cușcă din metal, cu baza de circa 1 metru pătrat și înaltă de vreo 2 metri. Pe partea din spate a cuștii e un fel de băncuță, lată de vreo 25 de centimetri, fixată cam la un metru de pământ. Suntem amândoi băgați în acea cușcă, iar gardienii pleacă. Sunt câteva crăpături în ușă, însă e destul de dificil să urmărești ce se întâmplă afară, din cauza lipsei spațiului de mișcare. Oricum, nu se întâmplă mare lucru. Când auzim gălăgie, unul dintre noi se chinuie să se poziționeze la crăpătura prin care se poate vedea, iar celălalt încearcă să se lipească de partea din spate, pentru a face mai mult loc. Când vine rândul meu să mă uit, văd un grup de vreo 15 oameni care merg încolonați, însoțiți de 3 gardieni. Merg în liniște. Nu pare a fi nimic deosebit, așa că renunț să mă mai uit.

Din cauza spațiului strâmt, timpul pare a trece și mai greu. Cred că ne lasă acolo vreo 4 ore, timp în care facem tot felul de supoziții. Încă suntem încrezători că, deși ne-au adus aici, nu va dura mult până vom merge la proces. Nu ne dăm seama de ce ne-au băgat în această cușcă. Una din variante e faptul că nu s-au decis în ce celulă să ne bage. Nu știm deocamdată cum arată celulele, dar încerc să nu mă gândesc prea mult. Mi-e frică, normal, de ce mi se poate întâmpla aici. Am văzut atâtea filme în care unora ca mine, care nu arată nici pe departe dur, li se întâmplă diverse lucruri în închisoare. Până ce nu ajungi acolo, nu-ți poți da seama de ce poți simți în situații de genul ăsta, dar asta nu o doresc nimănui. Speranța mea e că voi fi în aceeași celulă cu Hans, pentru a ne purta reciproc de grijă.

E seară când gardienii revin și ne scot din cușcă. Mergem pe coridoarele închisorii. Sunt foarte întortocheate, dacă m-ai pune să refac drumul înapoi, mi-ar fi imposibil. Din celule auzim gălăgie, oameni vorbind și pe alocuri bătăi în uși. Din unele celule auzim pe câte cineva urlând. Îmi golesc mintea de orice și fac tot ce e posibil să nu mă mai gândesc la asta. Într-un final ajungem. Pe ușa celulei scrie 129. Gardienii strigă ceva către cei dinăuntru, apoi deschid ușa și ne fac semn să intrăm.

Înăuntru sunt 5 oameni, din care unul e negru. Suntem atât de bulversați încât pentru moment nici măcar nu mă mir că e un negru acolo. Sunt doar 6 paturi. În spatele nostru, ușa este zăvorâtă. Pe fața mea nu se citește nimic, dar sunt extrem de încordat. Oamenii ne spun ceva în rusește. Le spunem că nu vorbim rusă. Ia pa ruski ne gavariu. Apoi, ne întreabă de țigări. Cu asta ne obișnuiserăm deja de la soldații din Naușki sau Kiahta. Când scoatem punga cu țigări vedem o reacție de bucurie cum n-am mai văzut de mult. Aproape ne iau în brațe. Împărțim țigări în stânga și-n dreapta.

După un timp, unul dintre ei începe să prepare ceva într-un ibric. Toți se așează în jurul ibricului și ne fac și nouă semn să ne apropiem. Tipul fierbe un lichid foarte negru. Dar nu simt mirosul de cafea, e altceva. După ce fierbe, toarnă lichidul într-o cană și încep să soarbă, pe rând, cu înghițituri mici și zgomotoase. Când ajunge ibricul la Hans, aceștia îi fac semn să ia o gură. Hans bea și apoi îmi pasează cana. E un lichid foarte fierbinte și extrem de amar. Nu-mi dau seama ce e, nu am mai băut niciodată. După vreo 2 ture de sorbituri, lichidul se termină.

Au un mic tranzistor legat de o țeavă din care se aude un post de radio. La un moment dat, unul din ei ne face semn tuturor să facem liniște. E o știre, toți ascultă și fac ochii mari. După ce se termină, încep să râdă și arătând spre radio și apoi înspre noi, ne zic: "Șpion! Șpion!". Și dau din cap a mirare și râd. Nu știm limba rusă, dar cred că e destul de clar ce ne-au spus. La radio, tocmai s-a dat o știre despre noi, spionii.

Celula 61 (19)

Îi fac semn soldatului să-mi mai toarne un pahar. Încerc să trag de timp. Nu știu ce sper să se întâmple, dar - pentru a câta oară? - am noroc. Afară se aud scrâșnete de roți și apoi gălăgie. Pe geam, îi văd pe căpitan și pe Hans. Răsuflu ușurat, pentru că soldatul renunță la intențiile lui și-mi face semn să mergem. Când ieșim, am senzația că și-a dat seama căpitanul că este ceva în neregulă. Începe să urle către soldat. E posibil să fie nervos din cauză că a văzut că e doar el singur cu mine, când ar fi trebuit să mă păzească mai mulți, cine știe?

Mă liniștesc, dar îmi dau seama de cât de mult am băut și că alcoolul nu a avut niciun efect. Până acum. Începe să mă cuprindă o stare de euforie. Beat și virgin, ca să mă exprim așa. Zâmbesc continuu, nu-mi mai pasă prea tare de ce se întâmplă în jurul meu. Sunt băgat într-o mașină și plecăm spre Kiahta. Doar eu, pentru că Hans rămâne în urmă.

După vreo două ore petrecute în celula de la subsol, vine un soldat și mă duce într-o clădire de alături. Suntem într-o cameră care pare a fi biroul cuiva. În mijlocul camerei e o masă mai mare, ovală, cu scaune de jur împrejur. Pe unul dintre pereți este o bibliotecă plină de dosare. Câteva rafturi sunt umplute cu cărți. Știu alfabetul rusesc și-mi atrage atenția o serie de volume frumoase, legate în piele pe care scrie, pe toate, "Lenin". Cred că sunt operele complete, sunt cel puțin 20-30 de cărți. Cărțile lui Lenin, la loc de cinste. Să-mi fac probleme pentru asta?

Vine un militar pe care nu l-am văzut până acum. Se prezintă, dar nu-i rețin numele. Vorbește calm cu mine, îmi spune că va trebui să reluăm declarațiile. Bine, să începem atunci!

- Nume și prenume?

- Harold Smith. Îmi aduc aminte deodată că numele Harold venea de la comicul Harold Lloyd, purtător de ochelari și el, ca și mine în clasa a 6-a.

- Cetățenie?

- Englez.

- Domiciliul?

- Londra, Wellington street nr. 12.

- Părinții?

- Tata - John, Mama - Helen.

- Frați, surori?

- Nu am.

- Scopul călătoriei în Rusia?

- Turist.

Și așa mai departe, întreaga poveste pe care o urzisem și de care eram acum atât de sigur că nu mai are nici o hibă. Trece cam o oră, răstimp în care termin de povestit. Văzând că nu scoate nimic de la mine, militarul scoate mai multe hârtii și-mi spune că o să procedăm altfel. El îmi spune întrebarea, o scrie pe foaie, iar eu răspund, după care scriu răspunsul pe foaie, sub întrebarea lui, după care semnez.

O luăm de la capăt:

- Numele și prenumele.

Și scrie pe foaie asta.

- Harold Smith.

Și scriu pe foaie. Semnez.

- Cetățenia?

Și scrie.

- Englez.

Și scriu. Semnez.

Întreaga mea poveste e spusă, scrisă și semnată acum! Am reușit să umplem câteva pagini bune de declarații.

Au trecut vreo 3 ore de când sunt în acest birou. Îl văd puțin nervos. Oftează și în cele din urmă mă întreabă, cu un zâmbet în colțul gurii:

- Care e cea mai grea limbă din lume?

- Cea mai grea limbă din lume? Nu știu care e. Chineza?

Zâmbindu-mi larg:

- Nu, nu e chineza. Nu cumva e româna?

- Româna?!? Nu știu. N-am auzit niciodată limba română, îi spun, gândindu-mă că cel mai probabil am fost dați în urmărire de mongoli. Sigur știe de la ei că Hans e însoțit de un român.

- Nu cumva te cheamă ..., și-mi rostește numele. Stâlcit, dar e numele meu.

Mă uit mirat la el și-i spun că n-am auzit în viața mea așa un nume. În Anglia nu avem nume dintr-astea.

L-am exasperat. E clar că știe ceva, poate destul de multe. Se ridică, pune mâna pe telefonul aflat pe o masă alăturată, formează un număr, după care mă cheamă să vorbesc. Aud o voce:

- Hello, mate.

E Hans. Mă întreabă dacă totul e în regulă. Îi spun că da. Îmi zice că e în Naușki, după care îl aud:

- E OK, poți să le spui adevărul. M-au lăsat să dau telefon la ambasadă. De acum, suntem și problema rușilor, nu mai pot să ne predea către mongoli, indiferent ce se întâmplă. Spune-le întreaga poveste, de ce am fugit, cum am trecut granița, tot adevărul. Nu omite nimic.

- Bine, Hans.

Încerc să trag de timp, dar prea mult nu pot face asta. Mă pufnește râsul. Mă gândesc la cele 3 ore în care militarul s-a chinuit să scoată o declarație de la mine, iar eu l-am mințit cu seninătate. Sunt întors cu spatele la el și, pe când pun receptorul în furcă, îmi vine să intru în pământ. Ce-i spun eu acum? Până la urmă, mă întorc spre el și ridic din umeri. Mustăcește. Asta e bine, înseamnă că nu e nervos. Îi spun că am de făcut o declarație. Zâmbește și mă întreabă încă o dată dacă mă cheamă cum mă cheamă. Da, aşa mă cheamă. Îmi zice că va fi bine, să o luăm de la capăt cu declarația.

Mă așez pe scaunul de pe care mă ridicasem pentru a vorbi la telefon. Suntem în seara celei de-a șaptea zile de când am ajuns în Rusia. Ușurarea pe care o resimt e absolut copleșitoare. De acum, s-a terminat, mă gândesc. Vom da declarațiile, cineva de la ambasada Marii Britanii va veni curând, probabil că vom fi amendați și apoi vom fi lăsați să plecăm. Ce rău ni se mai poate întâmpla de acum încolo?

Cât de departe sunt de adevăr...

Celula 61 (18)

E dimineața celei de-a treia zile de când suntem în Rusia. Căpitanul vine împreună cu un tip, civil. Ne spune că mergem să căutăm locul prin care am trecut prin gard. Ne mai spune că în ziua trecută grănicerii au căutat urme ale trecerii noastre prin nisip, pe o distanță de vreo 20 de kilometri, dar nu le-au găsit. Urcăm într-o mașină și plecăm. Ne însoțesc căpitanul, civilul și un soldat. Căpitanul vorbește engleză. Stricat, dar totuşi ne înțelegem.

Suntem înghesuiți în spate. Căpitanul nu protestează când eu și Hans schimbăm două vorbe. Nu vorbim nimic din ce ne-ar putea da de gol. Ne întrebăm cum am dormit aseară, dacă totul e în regulă, ne povestim cum am mers la cumpărături, despre soldații care au venit după țigări. Ne încurajăm reciproc că totul va fi în regulă. În acest moment, cel mai important este ca Hans să reușească să ia legătura cu ambasada. Îl întreabă din când în când pe căpitan dacă îl vor lăsa, iar acesta îi promite că o va face, în curând.

Ne gândim amândoi că nu putem fi pedepsiți prea rău, chiar dacă povestea noastră ar fi dată în vileag. E important să nu ia decizia de a ne preda către mongoli, dar altfel, ei de ce ne-ar pedepsi aspru pentru trecerea ilegală a frontierei? De un singur lucru mi-e tare teamă. Mă tot gândesc la fotografiile pe care le făcusem. Oare am surprins din greșeală și vreun lucru care nu trebuia prins? Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru gândul bun de a mă fi oprit să pozăm acea clădire aflată la graniță. Pentru moment sunt sigur că nu au developat încă fotografiile, e un sătuc de graniță unde e puțin probabil să se afle vreun laborator foto. Dar oare ce vor descoperi pe fotografii? Îmi amintesc de fotografia mea, făcută sub panoul cu numele orașului Darkhan, dovada faptului că noi nu veneam dinspre Rusia, după cum susțineam cu tărie.

Și așa se arătaseră mirați de hârtiile pe care le-au găsit în buzunarele noastre. De exemplu, la mine găsiseră o hârtie cu antetul hotelului Chinggis Khan. Le-am spus că mi-o dăduse un prieten care fusese acolo și îmi recomandase hotelul. Pe ea era și telefonul și adresa acestuia. Eu, care aveam de gând să ajung și în UB, o păstrasem pentru a o folosi mai târziu. Explicații subțiri, dar căpitanul nu arată că nu ne-ar crede. De fapt, pe chipul lui nu se citește nimic rău. E calm tot timpul, chiar ne dă senzația că e alături de noi.

Bineînțeles că nu reușim să găsim nimic la graniță. Civilul e o persoană care cunoaște ca-n palmă locurile. Mergem în diverse puncte şi la fiecare susținem că nu suntem siguri. Parcă-parcă recunoaștem câte ceva, dar nu putem şti cu siguranţă. Seara suntem duși într-o altă unitate militară, dintr-o localitate despre care înțelegem că se cheamă Kiahta. Când ajungem, cei de acolo sunt luați prin surprindere, pentru că ne bagă mai întâi într-o cameră și ne lasă nesupravegheați. Doar pentru 1 minut, însă asta îmi oferă mie șansa absolut neașteptată de scăpa de paşaport! Îl scot din căptușeala hainei și îl arunc în spatele placajului de lemn care acoperă pereții încăperii până la jumătate. Răsuflu ușurat, e singurul lucru de care mi-era teamă că mă va da de gol. Acum nimic nu mă mai împiedică să fiu 100% Harold Smith.

Ne duc la un cabinet medical. Acolo ne ia în primire o doctoriță. Vorbește destul de bine engleza. Atât de bine că mă încuie la a doua întrebare pe care mi-o pune: "Do you have itches?". Habar nu am ce m-a întrebat. Ce să-i spun? Da? Nu? Cum o fi bine? Pentru câteva secunde mă cuprinde panica. Repetă întrebarea și își cere scuze că nu vorbește o engleză bună. Mă decid să spun nu. Cred că e varianta corectă! Mai târziu, alfu că mă întrebase dacă am mâncărimi. Offf! Sunt un englez care habar n-are engleză.

Ne bagă într-un fel de carceră, aflată la subsolul unei clădiri. Cele două celule în care suntem sunt separate de un perete extrem de gros. După ce mituim soldatul-gardian cu câteva țigări, acesta pleacă. Încercăm să comunicăm unul cu altul, dar e foarte dificil. Deși aflate una lângă alta, nu reușim să ne auzim prea bine. Îl aud pe Hans înfundat, mi-e greu să înțeleg ceva din ce spune. Mai ales că nu vorbește prea tare, de frică să nu ne asculte cineva.

Adorm. Și iar se face dimineață. Mergem din nou să căutăm locul prin care am trecut prin gard. Civilul e un tip tare fain. Tot timpul zâmbește. Deși nu vorbește engleză, avem senzația că ne încurajează mereu. La un moment dat, face ceva absolut neașteptat. Ne duce într-un loc unde există o gaură în gard! Căpitanul ne întreabă dacă pe acolo am trecut. Putem refuza oferta? Da, sigur că pe acolo! Da, recunoaștem zona, copacii, sigur! Mulțumim, rusule, ești de treabă! Bun, acum că am stabilit pe unde am trecut, hai să căutăm rucsacii!

Într-una din zile căutăm însoțiți de câțiva soldați. Nu găsim nimic. Apoi, într-o altă zi, întreaga unitate de soldați e mobilizată pentru căutare. Un grup de vreo 100 de soldați, împreună cu noi, periem pădurea siberiană în căutarea rucsacului albastru în care se află documentele noastre. Situația devine atât de comică, încât, la un moment dat, pur și simplu nu-mi pot șterge zâmbetul de pe față. Cred că mai amuzant nu poate deveni decât dacă chiar am găsi un rucsac albastru. Facem un cordon de căutători,  înşirat pe o distanță destul de mare, pentru a nu pierde nimic. Mă uit la soldații care caută cu sârg, după fiecare copac, în fiecare groapă întâlnită în cale. Și totuși, rucsacul nu se dă găsit!

Căpitanul renunță la un moment dat la căutare și dă niște ordine. Suntem despărțiți și plecăm în două mașini. Eu merg cu niște soldați către Naușki. Baza militară de la început. Mă duc, însă, în altă clădire. Soldații par a fi prietenoși, merg cu ei într-o cameră mare, în care se află vreo 20 de paturi. Apoi, unul câte unul, pleacă de acolo. Doar unul singur, care vorbește engleza cam cum vorbesc eu mongola, rămâne cu mine. Scoate o sticlă și-mi toarnă într-un pahar. E vodcă, mă îmbie să beau. Nu îl refuz, dar încep să mă întreb de ce-om fi rămas singuri. Îmi toarnă pahar după pahar în timp ce tot repetă cuvântul "friends, friends". Îmi tot face semne către pat și-mi zice ceva în rusă. Începe să mi se facă din ce în ce mai frică. Nu că nu înțeleg ce vrea, pentru că înțeleg. Dar nu vreau să înțeleg! Mă uit la el mirat și dau din umeri. Devine ușor-ușor mai agresiv când vede că nu mă convinge cu vorba bună. Dau doi paşi înapoi, livid, dar hotărât să mor cu el de gât dacă cumva trece la fapte. Să fie ăsta ultimul lucru pe care-l voi face?

Celula 61 (17)

Dorm profund, însă mă trezesc de vreo două ori auzind gălăgie. A doua oară, mă uit printr-o gaură din ușă și văd niște asiatici care sunt escortați de grănicerii ruși către o cameră de lângă noi. Prin urmare, mai sunt și alții care-și doresc să ajungă în Rusia pe alte căi decât cele uzuale.

Dimineața, ne aduc ceai, câte o felie de pâine și o bucățică de gem. Ne însoțesc la toaletă și apoi ne întoarcem în cameră. Până la amiază nu se întâmplă nimic. Apoi, auzim din nou forfotă. Mă uit prin gaura din ușă și văd pe hol câțiva soldați care aduc o masă. Îi supervizează un tip micuț de statură, cu mustață. După ce soldații termină, tipul începe să scoată dintr-o servietă niște hârtii și câteva pixuri. Între timp, sunt aduse și niște scaune.

Intră în camera noastră un soldat și-mi zice să ies. Hans îmi urează noroc. Mă uit la el și îi zâmbesc. Mulțumesc, amice! În hol, lângă tipul cu mustață, este și o doamnă, ceva mai în vârstă, pe la vreo 50 și ceva de ani. Facem cunoștință și aflu de la ea că e translatorul. Tipul cu mustață e căpitan. Îl cheamă Vladimir (sau Viaceslav, nu reţin). Mă invită să iau loc și începe interogatoriul. Cum mă numesc? De unde sunt? Care e adresa mea? Cu ce ocazie prin Rusia? Cum am ajuns în zonă? Ce s-a întâmplat astă-noapte? etc. Vorbesc cursiv, am senzația că am un răspuns pentru orice întrebare. Până la întrebarea cu mașina: "Spuneți că ați făcut autostopul. Cu ce mașină ați ajuns aici, în zonă, în cursul zilei de ieri?". Aici mă blochez puțin, dar aleg să spun că era o Lada. O Lada albă. La amănuntul acesta nu ne gândisem. Mai țineți minte Lada albă pe care ni s-a părut că o vedem în dimineața când ne-au prins? La ea m-am gândit când mi-au pus întrebarea asta.

Sunt puțin îngrijorat de ce va spune Hans, în caz că nu voi reuși să îl avertizez cu privire la întrebarea asta. Sper că voi avea timp să îi suflu ceva. Interogatoriul se termină. Pe fața căpitanului nu se citește nimic. Pe fața translatoarei văd o părere de rău. Se uită la mine cu milă, iar când plec, îmi zâmbește.

Din păcate, sunt dus într-o altă cameră, nu în cea din care am plecat. Sunt disperat, nu am cum să-i transmit lui Hans despre Lada albă. Îmi lipesc urechea de ușă și încerc să aud ce declară Hans. Nu se aude mai nimic, interogatoriul este purtat pe un ton scăzut. Mă așez pe pat, resemnat. Probabil că povestea noastră a fost deja dată în vileag! După un timp, pare să se fi terminat. Aud cum deschid ușa de la camera în care ne închiseseră prima oară, cum o închid și apoi liniște.

Am aflat după un timp că la acea întrebare spusese tot Lada albă. Din nou, soarta a fost de partea noastră. Cum-necum, până la urmă ne-am potrivit la declarații. Deși subțire, povestea noastră este plauzibilă. Situația pe care o descriem este atât de neobișnuită, încât probabil că dă senzația de autenticitate.

Mai târziu, în cursul aceleiași zile, vin doi soldați la mine și-mi arată suta de dolari pe care mi-o luaseră. Îmi fac semn să vin cu ei. Îmi spun ceva în rusă, dar nu înțeleg nimic. Ieșim din interiorul bazei militare și ne îndreptăm spre gară. În gară e un oficiu de schimb. Îi spun ceva tipului de la ghișeu, care îmi schimbă dolarii, contra ruble. Mai departe, mergem spre un magazinaș aflat cam la un kilometru distanță. Acolo, unul dintre soldaţi îmi face semn să-mi cumpăr de mâncare și ce altceva mai doresc. Îmi iau câteva iaurturi cu fructe, țigări și ciocolată. Altceva nu am încredere să cumpăr. Peste tot sunt purtat cu cătuşe la mâini. E o senzație de disconfort la început, dar mă obișnuiesc.

Ne întoarcem la unitatea militară. E aproape seară și mănânc patru iarturi fără să respir. De 72 de ore nu mâncasem mare lucru. Fumez câteva țigări. Sunt dintr-acelea iuţi, Malboro contrafăcut. N-are importanță prea mare pentru soldați, totuşi, pentru că aud o bătaie în ușă - Dai pa kurit! (sau ceva de genul ăsta). Prin vizetă, un militar îmi face semn să-i dau o țigară. Deja s-a dus vestea că străinii au țigări.

Ulterior, în zilele pe care le-am petrecut acolo, m-am obișnuit cu ei, și cu cererile lor de țigări. Altceva nu cereau, doar țigări. De asta, obișnuiam să-mi cumpăr mai multe pachete când mergeam la cumpărături. Nu le-am refuzat niciodată cererile, nu se făcea să le zici nu. Cine știe cum s-ar fi răzbunat?

Cu burta plină, mă așez în pat și, după o lungă perpelire de pe-o parte pe alta, ajung din nou în lumea în care n-ar fi rău să rămân pentru totdeauna.

Celula 61 (16)

Ce se întâmplase, de fapt? Acel gard, despre care noi credeam că înconjoară o bază militară, era de fapt însăși granița Rusiei. Da, atât de proști suntem! Ulterior, am aflat că e la fel în jurul întregii Rusii. Un gard înalt de 2 metri jumate, cu sârmă ghimpată și, de cealaltă parte, o bandă de vreo 10 metri cu nisip. Acest nisip e pus special, pentru a putea vedea urmele lăsate de eventualii doritori de a trece granița în mod ilegal. Primul meu gând, când am aflat asta: mult nisip trebuie să fi fost consumat. Al doilea: oare or fi mulți oameni care-și doresc să penetreze fraudulos maica Rusie? Știu sigur doi: eu și cu Hans.

Ne conduc în interiorul unei baze militare. Se vede că nu prea știu ce să facă cu noi, pentru că ne bagă într-o cameră și ne zăvorăsc acolo, întreaga zi. Mai mult, ne lasă împreună, iar asta ne oferă un avantaj imens. Nu luasem deloc în calcul varianta cu prinderea noastră de către grănicerii ruși. Prin urmare, folosim timpul din acea zi pentru a pune povestea la punct. Cine suntem, ce căutăm pe acolo, de unde venim, unde mergeam etc.

Eu voi fi Harold Smith. Când eram în clasa a 6-a, la școală am avut un profesor de engleză cu o metodă de predare altfel decât a celorlalți profesori. Eram pe timpul lui Ceaușescu, însă primul lucru pe care l-a făcut la prima oră a fost să ne dea tuturor nume englezești. Ne-a încântat pe toți faptul că la ora de engleză eram altcineva decât de obicei, iar asta ne făcea să învățăm mai abitir, pentru a comunica din acea postură. Eu am fost numit Harold. Purtam ochelari și aveam o privire de Harold. Mie mi-a plăcut numele, așa că pe acesta l-am ales, atunci când am stabilit împreună cu Hans povestea.

Sunt din Londra, Wellington street numărul 12. Hans va fi Hans. El va păstra numele lui real și adresa. Suntem doi englezi care s-au decis să viziteze zona aceea a Rusiei (atenție, a Rusiei!). Mergem cu rucsacul în spinare, facem autostopul atunci când avem nevoie să ne deplasăm, și ne cazăm la hotelurile pe care le găsim în cale. Ziua trecută ne-am decis să facem o excursie prin pădure, dar ne-a prins seara și ne-am rătăcit. Am vrut să dormim peste noapte într-o poiană, dar la un moment dat am auzit lupii, ne-am speriat și am luat-o la goană, lăsându-ne rucsacii în urmă, cu gând de a ne întoarce mai târziu. [De observat că am introdus în poveste lupii.]

Îngroziți de ce ni se putea întâmpla, e posibil ca în cursul fugii noastre să fi trecut de cealaltă parte de gard, în Mongolia, printr-o spărtură. Am rătăcit apoi de-a lungul gardului până dimineață, când am văzut niște oameni lucrând la calea ferată, am mers spre ei, i-am întrebat unde suntem, iar ei ne-au spus că Rusia e înspre nord. Am mers încolo și apoi am fost prinși de grăniceri. Nu avem acte, ele au rămas în rucsaci. Aveam un rucsac mai mic, negru și unul mare, albastru. Sunt lăsați alături de copacii lângă care am încercat să poposim astă-noapte.

Aceasta e povestea pe care ne decidem să o spunem grănicerilor. Are multe hibe, după cum se va vedea ulterior, dar, după cum zice Hans, scopul este de a fi lăsați, în cele din urmă, să dăm un telefon la ambasada Marii Britanii din Rusia. Cu cât mai repede se întâmplă asta, cu atât mai bine. Ne e frică de un singur lucru - ca nu care cumva rușii să ia legătura cu mongolii, iar aceștia să le spună că sunt în căutarea unui englez pe nume Hans. Dacă asta se întâmplă înainte de telefonul către ambasadă, suntem convinși că rușii nu ar avea niciun motiv să ne rețină. Pentru ei reprezentăm o problemă, suntem doi indivizi despre care nu știu nimic, și nu pot avea mare interes pentru noi. De ce ar avea rețineri în a ne preda mongolilor?

Eu mai am pașaportul în buzunar. Încă nu ne-au controlat. Studiez camera în care ne aflăm, dar nu am unde să-l ascund. Mă decid să-l bag în căpușeala hainei. E o haină destul de scorțoasă, din imitație de piele. Îi dau drumul acolo și sper că nu o să fie găsit.

Spre seară, vine un soldat și începe să ne controleze. Sistematic. Ne ia tot din buzunare. Hârtii, portofele, harta, aparatul foto, tot. Îmi pipăie și haina. Pentru un moment, acel moment în care pipăie locul în care este pașaportul, îmi stă inima-n loc. Îmi păstrez calmul. Încă o dată, am noroc: nu l-a simțit că e acolo! Apoi, ne aduce niște apă și atât. De ieri dimineață nu am mâncat decât vreo două ciocolate. Nu ne aduce nimic de mâncare, încuie ușa și pleacă.

Într-un colț al camerei, e o ferestruică. E deschisă. Nu e prea mare, dar pariez că putem trece prin ea. Și Hans are aceleași gânduri ca și mine. Ne întrebăm dacă nu cumva or fi lăsat-o deschisă voit, pentru a ne determina să plecăm. Lipsa de atenție de care am beneficiat în aceste ore ne determină să facem scenarii în care grănicerii ruși sunt buni și vor închide ochii la încercarea noastră de evadare. Dar suntem atât de obosiți! Avem mai mult de 36 de ore de când am plecat din Darkhan și de atunci s-au întâmplat atât de multe! Cu ochii la acea ferestruică și cu gândul că mâine va fi o zi mai bună, adorm.