Da, mami!

Am găsit acum câteva zile o postare dilematică pe blogul diacriticii. Întreba ea de ce oare românii, atunci când sunt strigaţi de proprii copii "Mama!" sau "Tata!", le răspund cu "Da, mama!", respectiv, "Da, tata!". Carevasăzică îşi apelează copiii cu "mama" sau "tata", deşi e evident că aceştia nu au această calitate.

Comentatorii acestei postări au lansat diverse ipoteze, explicaţia care a reunit cei mai mulţi adepţi fiind cea conform căreia ar fi vorba de o formă de empatie, o modalitate de a-i transmite copilului că există o cale de comunicare între părţi, un mod prin care îl încurajezi să interacţioneze cu tine.

Iată ce am aberat eu pe tema asta:

Aş zice că sunt 4 faze:

1. Faza la care bebeluşul gângureşte mai elevat. Adică leagă 2 silabe: “ma-ma”, sau “ta-ta”. Este posibil să le lege prelung, gen: “ma-ma-ma-ma”. La această fază, părinţii încep să sară în sus de bucurie, iau în braţe bebeul şi repetă ca în transă: MAMA!, TATA! De mai multe ori şi bine pronunţat, ca la surzi.
Bebeul se uită întrebător la ei. Mă îndoiesc că el are habar ce i se spune şi de obicei renunţă la a mai zice ceva. Deh, dacă vezi că cineva de lângă tine vorbeşte într-una, bunul simţ îţi spune să taci din gură, nu?
Aceasta e faza de început a “Mama!”, “Da, mama!”. 

2. Faza la care copilul e maimuţică. Repetă majoritatea acţiunilor şi cuvintelor tale. Te cunoaşte, dar tu ai îndoieli că ştie foarte bine cine eşti. Fără să însemne neapărat că te strigă, să spunem că la un moment dat el spune “mama” sau “tata”. O spune frumos, ca la carte. Părintele vizat are aceeaşi reacţie: sare în sus de bucurie, şi zice: “Da, mama!”, sau “Da, tata!”, pentru a face clar că ea e mama, respectiv el e tata. Îşi reafirmă poziţia, şi îi arată copilului că au o cale de comunicare. Aş mai spune că îi arată celui mic că face bine repetând, folosind aceeaşi metodă a repetării.
[De multe ori, dacă bebeul strigă un părinte, care nu aude, celălalt părinte îi spune: "N-auzi, dragă, te strigă ăla mic! Vorbeşte-i!". De obicei, părintele care nu aude e tatăl. Asta n-are legătură cu nimic.]
În faza asta, se cimentează ticul verbal. 

3. Faza la care copilul ştie cine eşti, tu ştii cine e copilul. Ei bine, la faza asta e mai greu de explicat ce resorturi îl împing pe un părinte să i se adreseze aşa copilului său. Ar putea fi obişnuinţa, ar putea fi dorul de faza a 2-a, ar putea fi dorinţa de a-i arăta că e pe aceeaşi lungime de undă, că există o cale de comunicare. Ar putea fi toate la un loc. E drept că i te-ai putea adresa pe nume [neapărat diminutivizat până la perioada adolescenţei], dar nu e mai simplu să i te adresezi aşa? Până îţi spune ferm în faţă: Mama, tata, pe mine mă cheamă… Şi atunci îţi reaminteşti. Şi foloseşti din ce în ce mai puţin expresia. 

4. Când copilul, devenit adult, se mută de acasă, de obicei există tendinţa părintelui de a accentua ticul verbal, motivaţia fiind simplă: are senzaţia că a fost uitat, aşa că trebuie să-i reamintească mereu cine este: “Ai mâncat, mamă?”, “Nu ţi-a fost frig, tată?”.
Revine cumva la faza 2. Copilul nu se mai supără, însă. Mult mai rara interacţiune de la acest moment îl face să accepte acest neajuns al părintelui. Plus că e posibil să devină şi el părinte la un moment dat, iar atunci se reiau fazele.

Între timp, discuţia pe acel blog s-a oprit, dar eu tot am rămas cu această dilemă. Am întrebat şi pe la serviciu ce crede fiecare, s-au născut mici polemici. Voi ce spuneţi? Există o explicaţie mai bună?