Gând nedezlânat

Micul prinţ povesteşte despre idei geniale, apărute în timp ce surfa prin blogosferă, dar uitate în momentul cel mai nepotrivit, adică cel în care a încercat să le aştearnă în cuvinte.

Mi s-a întâmplat şi mie de mai multe ori să am aceeaşi senzaţie. E discutabilă genialitatea ideilor, bineînţeles, dar atât timp cât nu mai ştiu despre ce e vorba, cine îmi poate contesta această calitate a lor?

Însă sâmbătă noaptea am păţit reversul. Într-o stare de semi-trezie mi-a venit o idee de gând dezlânat. Am început să râd de unul singur şi mi-am spus: Neapărat trebuie să-l reţin, e senzaţional! [de remarcat că sunt generos în aprecierea propriei persoane]. M-am mai trezit de vreo două ori în timpul nopţii şi de fiecare dată mi l-am amintit. Şi de fiecare dată am râs cu poftă, de unul singur. Ha ha ha, ce tare e! [băi, nostim mai sunt!].

Apoi a venit dimineaţa. Când m-am trezit, uitasem de acel gând. Nu-i nimic, mi l-am adus aminte mai târziu. Ei bine, să mor dacă pot să înţeleg de ce dracu' râdeam ca prostu' în toiul nopţii. N-are nici cap, nici coadă, n-are nici un fel de înţeles. Zero barat.

Încep să mă îndoiesc de genialitatea mea. Sunt varză. Ca să fiu în ton cu această constatare, m-am înverzit.

Prima întâlnire offline

Am mers decis să nu abordez subiectele tabu: politică, religie, sex. Discuţia despre politică poate deveni licenţioasă [băga-mi-aş etc.]. La cea despre religie ar trebui să fiu politician [vorbă multă fără să spun nimic]. Despre sex nu poate fi vorba [prea devreme, sunt un gentleman!]. Aşa că i-am vorbit despre fotbal:
"Ştii, aseară Messi a dat 4 goluri!"
Răspunsul ei m-a lăsat perplex:
"Me si rupe mie de fotbal. Mai bine zi: ce mesirie ai?".
M-a fermecat: 2 calambururi!
Oare mai urmează şi altele?

Martie

E martie. În alte vremuri ghioceii
Înmugureau discret în iarbă.
Pe pajişte-alergau viţeii,
Iar soarele-şi râdea în barbă.

E martie. Afară ninge viscolit.
Mă-ntreb de-o fi vreo lucrătură:
Globala încălzire pe noi ne-a ocolit?
Or n-am plătit factura la căldură?

Oda oului cu nr. 3

[O, da! oului cu nr. 3]

De-o bună vreme, prin ziare,
Tot circulă o informare.
Cum că un ou cu număr trei
E bun de dat doar la purcei.

Cu cifra zero îs perfecte,
Că alea-s bio, n-au defecte.
Cu cifra unu-s acceptate,
Și poate doi, cu greutate.

Dar cifra trei e blestemată,
Ferește-te de-o vezi ștanțată!
Că cică oul e stresat
Din cauză de loc de-ouat.

În orice magazin cu ouă,
A debutat o modă nouă.
Se ia cutia, se deschide,
Citit pe ouă, se închide.

Apoi se merge de se-ntreabă,
De-o fi având pe-acea tarabă
Un ou cu zero. Iară răspunsu',
Invariabil, e același: NU!

Dar ce ai, bre, cu oul trei,
Pot să te-ntreb de ce nu-l vrei?
Cotcodăci găina eroină,
Găsind că n-are nici o vină.

Până acum nu te-ai uitat
Pe nici un ou, doar l-ai mâncat.
Cu cifra trei, nu importa,
Atunci când foamea te lovea.

Nu te-ntrebai, nu judecai,
Luai tigaia și-l spărgeai,
Făceai omletă, sau ou ochi,
Să nu mai spun, că îl deochi.

Și-acum? Ce naiba s-a-ntâmplat,
De oul mi l-ai refuzat?
Că are trei ștanțat pe el?
Dar gustu-i tare bunicel.

Și-apoi, te mai întreb ceva,
E drept, un pic fără perdea:
Bărbate, ia fii tu erou
Și zi-mi: tu, ce-ai ștanțat pe ou?


Scrisă la îndemnul lui caligul. Un fel de leapșă, carevasăzică.

Da, mami!

Am găsit acum câteva zile o postare dilematică pe blogul diacriticii. Întreba ea de ce oare românii, atunci când sunt strigaţi de proprii copii "Mama!" sau "Tata!", le răspund cu "Da, mama!", respectiv, "Da, tata!". Carevasăzică îşi apelează copiii cu "mama" sau "tata", deşi e evident că aceştia nu au această calitate.

Comentatorii acestei postări au lansat diverse ipoteze, explicaţia care a reunit cei mai mulţi adepţi fiind cea conform căreia ar fi vorba de o formă de empatie, o modalitate de a-i transmite copilului că există o cale de comunicare între părţi, un mod prin care îl încurajezi să interacţioneze cu tine.

Iată ce am aberat eu pe tema asta:

Aş zice că sunt 4 faze:

1. Faza la care bebeluşul gângureşte mai elevat. Adică leagă 2 silabe: “ma-ma”, sau “ta-ta”. Este posibil să le lege prelung, gen: “ma-ma-ma-ma”. La această fază, părinţii încep să sară în sus de bucurie, iau în braţe bebeul şi repetă ca în transă: MAMA!, TATA! De mai multe ori şi bine pronunţat, ca la surzi.
Bebeul se uită întrebător la ei. Mă îndoiesc că el are habar ce i se spune şi de obicei renunţă la a mai zice ceva. Deh, dacă vezi că cineva de lângă tine vorbeşte într-una, bunul simţ îţi spune să taci din gură, nu?
Aceasta e faza de început a “Mama!”, “Da, mama!”. 

2. Faza la care copilul e maimuţică. Repetă majoritatea acţiunilor şi cuvintelor tale. Te cunoaşte, dar tu ai îndoieli că ştie foarte bine cine eşti. Fără să însemne neapărat că te strigă, să spunem că la un moment dat el spune “mama” sau “tata”. O spune frumos, ca la carte. Părintele vizat are aceeaşi reacţie: sare în sus de bucurie, şi zice: “Da, mama!”, sau “Da, tata!”, pentru a face clar că ea e mama, respectiv el e tata. Îşi reafirmă poziţia, şi îi arată copilului că au o cale de comunicare. Aş mai spune că îi arată celui mic că face bine repetând, folosind aceeaşi metodă a repetării.
[De multe ori, dacă bebeul strigă un părinte, care nu aude, celălalt părinte îi spune: "N-auzi, dragă, te strigă ăla mic! Vorbeşte-i!". De obicei, părintele care nu aude e tatăl. Asta n-are legătură cu nimic.]
În faza asta, se cimentează ticul verbal. 

3. Faza la care copilul ştie cine eşti, tu ştii cine e copilul. Ei bine, la faza asta e mai greu de explicat ce resorturi îl împing pe un părinte să i se adreseze aşa copilului său. Ar putea fi obişnuinţa, ar putea fi dorul de faza a 2-a, ar putea fi dorinţa de a-i arăta că e pe aceeaşi lungime de undă, că există o cale de comunicare. Ar putea fi toate la un loc. E drept că i te-ai putea adresa pe nume [neapărat diminutivizat până la perioada adolescenţei], dar nu e mai simplu să i te adresezi aşa? Până îţi spune ferm în faţă: Mama, tata, pe mine mă cheamă… Şi atunci îţi reaminteşti. Şi foloseşti din ce în ce mai puţin expresia. 

4. Când copilul, devenit adult, se mută de acasă, de obicei există tendinţa părintelui de a accentua ticul verbal, motivaţia fiind simplă: are senzaţia că a fost uitat, aşa că trebuie să-i reamintească mereu cine este: “Ai mâncat, mamă?”, “Nu ţi-a fost frig, tată?”.
Revine cumva la faza 2. Copilul nu se mai supără, însă. Mult mai rara interacţiune de la acest moment îl face să accepte acest neajuns al părintelui. Plus că e posibil să devină şi el părinte la un moment dat, iar atunci se reiau fazele.

Între timp, discuţia pe acel blog s-a oprit, dar eu tot am rămas cu această dilemă. Am întrebat şi pe la serviciu ce crede fiecare, s-au născut mici polemici. Voi ce spuneţi? Există o explicaţie mai bună?

Metrosexual

La metrou e [din nou] grevă generală. Cu program, să nu se supere nimeni, zic greviştii.
În staţii, oamenii înjură. În trafic, şoferii înjură. Pe trotuare, pietonii înjură. Un Bucureşti întreg e plin de nervi. Să-mi bag p..a în el de metrou! În p...a mamii voastre de grevişti!
Contextul e sexual. Metro-sexual.

Mall vs. Supermarket

Au intrat numai ele ştiu cum înăuntru, iar acum nu mai ştiu să mai iasă. În după-amiezile aglomerate e aproape imposibil să le vezi, poate doar cu coada ochiului să ţi se fi părut că ai observat ceva.
Vorbesc despre vrăbiuţe. Nu se poate să le ratezi dacă mergi într-o dimineaţă la supermarket sau la mall, atunci când abia s-a deschis. Acela e momentul în care sunt cu siguranţă fericite. Zboară de colo-colo sau ciripesc într-una aşezate pe mese sau pe rafturile magazinului.
O singură nedumerire am: vrăbiuţele de mall or fi mai fericite decât vrăbiuţele de supermarket?