Celula 61 (25)

Venirea avocatului devine cel mai important moment al zilei. Îl aștept înfometat de vești și de speranța că - în sfârșit! - îmi va spune că e ultima zi pe care o mai petrec în închisoare. El vine cu 3 ciocolate Snikers și 3 pachete de Marlboro. Mă invită să iau loc și să mănânc ciocolatele. Îl întreb care e situația și îmi zice să mănânc mai întâi, pentru că avem timp să vorbim. Înghit în silă ciocolata, mi-e foame, dar nu pot mânca. Îmi dau seama, fără să-mi spună nimic, că nu s-a rezolvat încă scoaterea noastră pe cauţiune. Fumez câteva țigări. Facem conversație despre vremea de afară, despre ce s-a mai întâmplat prin închisoare. Aștept resemnat să-mi spună dacă s-a decis ceva în privința noastră. Nu, nu s-a rezolvat, trebuie să mai am puțină răbdare. Mă întorc de la vorbitor înfrânt în speranțele mele, cu umerii căzuți și abia mergând spre celula care devine din ce în ce mai mică și mai greu de suportat. Iar serile sunt cu atât mai dificile. Pentru că încerc să nu mă gândesc la ieșire, dar e unicul lucru la care sper, unicul lucru care îmi este în gând clipă de clipă. Iar a doua zi dimineață o iau de la capăt.

Aşa că venirea celor de acasă şi schimbarea avocatului conduc mai degrabă către o înrăutăţire a stării mele psihice. Cu cât speranţele sunt mai mari, cu atât cad mai de sus în momentul în care îmi dau seama că nu se împlinesc. Speranţe mici - depresii mici. Speranţe mari...

Vania și Alexei mă învață în continuare limba rusă. Învăț majoritatea cuvintelor mai mult din context. Sau explicate prin gesturi. Ce învăț eu în rusă, încerc să-i învăț și pe ei în engleză. Însă ei nu reuşesc să prindă prea multe, mai degrabă eu încep să vorbesc din ce în ce mai bine rusa. Sau cel puţin aşa am senzaţia. Unul dintre cuvintele pe care l-am învățat provoacă râsete avocatului. Vania mă rugase să-i fac rost de o bucățică de oglindă. În închisoare poți dori să fii și cochet. Unii se bărbieresc, iar o oglindă îi poate ajuta să se bărbierească mai bine. Așa că Vania îmi spune să-i transmit avocatului că aş dori o abizeanka. Adică o oglinjoară, îmi traduc eu, extrem de sigur pe mine. Și îi spun avocatului să-mi aducă o abizeanka. Avocatul rămâne perplex. Ce să-mi aducă?!? O abizeanka! După îndelungi explicații, înțelege. Și-mi spune și ce înseamnă abizeanka: maimuțică. Și râde. Râd și eu, îmi dau seama că învățasem cuvinte în argou. Oare câte cuvinte de genul ăsta mă învățaseră Vania și Alexei?

Îl rog pe avocat să-mi facă rost de un tranzistor. Mă poartă cu vorba câteva zile, însă până la urmă încuviinţează. Îmi aduce un radio mic, cred că cel mai mic radio pe care l-a putut găsi. Are vreo 8 cm în lungime şi vreo 5 în lăţime şi e gros de maxim un centimetru. E albastru. E atât de frumos! E riscant să ai un radio în închisoare. În caz că te prind poţi face o lună de carceră. Însă faptul că prin el ai o legătură cu lumea de afară îţi ridică enorm moralul. Să poţi asculta muzică, comparat cu a sta pur şi simplu întins pe pat să te gândeşti, deşi poate părea a fi puţin lucru, nu este. Dimpotrivă.

Avocatul îl strecurase în geantă. Acum e rândul meu să-l strecor cumva în închisoare. Îl bag în pantaloni, e ultimul loc în care mă aştept să mă controleze. Şi vine gardianul care mă însoţeşte. Începe să mă pipăie. Mai întâi la haine şi apoi, metodic, pe picioare. Şi ajunge la zona cu pricina. Şi pipăie! Se uită mirat la mine şi mai pipăie încă o dată. Îmi vine să-i spun că sunt bucuros că-l văd. Mă uit la avocat care e în dreapta mea şi-l văd schimbat la faţă. Începe să spună ceva gardianului, care se opreşte din pipăit. Se îndreaptă spre avocat, care îl ia deoparte şi-i spune ceva, şoptit. Mă lasă să plec. Probabil că și-a dat seama, dar pentru o mică șpagă a decis să închidă ochii.

Când vine sfârșitul de săptămână e și mai rău. Pentru că urmează două zile - sâmbătă și duminică - în care nu primesc vizite. Sunt foarte greu de suportat. Sfârșitul de săptămână mă demoralizează, pur și simplu. Acum vreo 2 zile l-am văzut pe Vania dormind vreo 48 de ore încontinuu. L-am întrebat dacă e bolnav cumva și mi-a spus că nu. Luase o pastilă. Nu știu ce e, îmi arată: e o pastilă roșie, micuță și rotundă. Când vine sfârșitul săptămânii și mă vede atât de deprimat, îmi propune să-mi dea și mie o pastilă dintr-aia. Accept, mă gândesc că voi dormi mult-mult și apoi mă voi trezi luni dimineață, cu speranțele încărcate la maxim. Ce poate să fie rău? Iau o pastilă și aștept. După 30 de minute în care nu se întâmplă nimic, Vania, generos, îmi mai oferă o pastilă. O iau și pe asta. Are efect invers, închid ochii, dar în loc să adorm, parcă aș fi luat energizante. Vania se uită la mine și-și face cruce. Dă din cap, mirat, dar nu-mi mai dă încă o pastilă. Pare să-mi spună că nu mai vrea să strice orzul pe gâște. Îl înțeleg. Nu are efect nici mai târziu, așa că petrec încă un sfârșit de săptămână deprimant.

Radioul ne face zilele mai suportabile. Ascultăm muzică. Noaptea, când se dă o melodie care îi place lui Vania, acesta îl dă la maxim, fără să-i mai pese de gardieni. Îmi spune că nu-i nici o problemă. Dau din umeri și mă uit la el cum dansează și cântă. E fericit. E atât de prins de dans și de muzică, încât seamănă cu un copil mic. Nu prea are ureche muzicală, dar asta chiar nu are importanță. E amuzant, plin de energie. Îmi aduce un zâmbet pe buze.

Dorm adânc. Nici măcar nu știu cât e ceasul. Se aud bătăi puternice în ușă. Sar speriat din pat. Nu-mi dau seama ce se întâmplă, când, deodată, ușa se izbește de perete! Vania și Alexei se ridică cu greu din pat. Eu sar jos, în timp ce un gardian intră urlând în celulă. Trece pe lângă mine și se îndreaptă spre sacul care e dedesubtul găurii făcute în tavan. Continuă să urle ceva. Mă uit în stânga mea și mă albesc. Radioul e la vedere, pe patul meu, rezemat de perete. Din ușă nu se putea vedea, din cauză că era acoperit de perdeaua w.c.-ului. Stau cu privirea spre ușă, iar gardianul e în spatele meu, trăgând de acel sac și urlând ceva. În momentul în care se va întoarce să iasă, e imposibil să nu-l observe. Mi-a înghețat sângele în vine. Mă așteaptă, deci, o lună de carceră?