Celula 61 (28)

15.12.1998

E dimineaţă. Astăzi merg "v sud". La prima oră, gardienii bat în uşă. Sunt gata, putem pleca. Inima-mi bate nebuneşte, anticiparea iminentei eliberări îmi dă frisoane. La intervale de câteva secunde, corpul îmi tremură necontrolat. Îmi iau rămas bun de la Vania şi de la Alexei. Alexei are un cadou pentru mine. Pe o bucată de pânză desenase, aşa cum a ştiut el mai bine, trei oameni, nişte flori, scrisese numele meu şi data de 15 decembrie, plus SIZO (prescurtarea de la S-izolator, adică închisoarea - din care S-ul nu mai reţin ce însemna). Şi mai scrie ceva care cred că înseamnă "Succes!". Vania îmi dă 3 ţigări, păstrate cine ştie de când. Ambele gesturi mă impresionează, din nou, până la lacrimi. Le mulţumesc şi-i îmbrăţişez pe amândoi. E un moment dificil pentru mine, dar gândindu-mă la ei, care rămân în urma mea, neştiind când vor ieşi de acolo, e incomparabil mai uşor. Eu voi fi, începând de astăzi, un om liber!

Gardienii îmi pun cătuşele la mâini şi plecăm spre tribunal. Suntem suiţi vreo 5 oameni într-o dubă a poliţiei prin care nu se poate vedea nimic în afară. Hans e împreună cu mine, are şi el emoţii foarte mari, nici măcar nu reuşim să legăm câteva vorbe. În schimb, mă abordează un alt deţinut care mă întreabă dacă merg la proces. Îi spun că da, şi începem să facem conversaţie. Hans se uită mirat la mine. Vorbesc rusa aproape cursiv. Nu am probleme a o înţelege, poate pe alocuri în a exprima tot ce vreau să spun, poate folosesc multe cuvinte în argou, cine ştie? Are vreo importanţă? Hans se uită admirativ la mine.

La tribunal ne bagă mai întâi în nişte celule de aşteptare. Sunt nişte cuşti înguste, foarte mici, aproape ca cea de 1 metru pătrat în care ne băgaseră în prima zi când am ajuns la închisoare. Numai că acum suntem singuri în cuşcă. Sunt câteva cuşti, una lângă alta. Marginile laterale sunt metalice, împiedicând vederea spre celelalte "celule", însă uşa e din plasă de fier, aşa că se poate vedea ce se întâmplă în exterior. Nu că s-ar întâmpla ceva în exterior. Din când în când trec poliţişti cu diverşi oameni cu cătuşe la mâini. Cred că merg spre sala de judecată. Într-un final, vin să ne ia şi pe noi. Îmi fac o cruce mare şi ies din celulă cu dreptul. Nu sunt superstiţios, dar în momentul ăsta orice gest mic contează pentru moral.

Sala de judecată e destul de mare, are vreo 15 rânduri de bănci. Locul unde stă judecătorul e un birou imens şi puţin mai înalt decât orice alt punct din sală. De ce întotdeauna locul acela este mai înalt? Biroul se află poziţionat spre fundul sălii, din perspectiva uşii prin care intrăm. În partea dreaptă se află boxa acuzaţilor. Adică boxa noastră. Suntem duşi în boxă şi ni se indică să stăm jos. Mă uit în sală şi-i recunosc cu bucurie pe D. şi S. E şi căpitanul care ne anchetase în Nauşki. Mai sunt vreo 4-5 persoane despre care nu ştiu nimic, şi avocatul nostru, care e împreună cu un bărbat mai tânăr. Cel mai probabil avocatul meu pentru proces.

Judecătorul îşi face intrarea însoţit de un bătrân şi o bătrână. Se aşează toţi trei, judecătorul la mijloc. Avocatul ne şopteşte că cei doi sunt cei care vor judeca acest caz, împreună cu judecătorul. Un fel de juriu, dacă înţeleg bine. Primele întrebări îi sunt adresate lui Hans, sunt întrebări prin care se confirmă identitatea sa. Întrebările sunt adresate în rusă, însă există  un traducător care înlesneşte comunicarea. Apoi, e rândul meu să fiu întrebat. În acest moment am marea surpriză să aud un bărbat care stătea în apropierea mea că-mi spune ceva. Îmi ciulesc urechea şi din cele 10 cuvinte pe care le spune, recunosc unul ca fiind românesc. Avocatul îmi spune că el e traducătorul meu. O fi traducătorul meu, dar eu nu înţeleg nimic din ce îmi spune! Îi spun asta avocatului, care transmite mai departe judecătorului. Îl văd puţin debusolat. Cred că nu se aştepta la asta. Îi zice ceva traducătorului meu, iar acesta pleacă. Apoi, judecătorul mă întreabă dacă sunt de acord ca în locul lui să-l accept pe cel care traducea în engleză. Ar fi fost bun şi S., care era în sală şi care vorbeşte şi rusa şi româna, dar îmi mai permit să mai fac mofturi? Îi spun: "Yes, your highness, I agree". Mă gândesc că aşa ar trebui să mă adresez judecătorului. Hans se uită din nou mirat la mine - Ce m-a apucat cu "your highness"? -, dar ridic din umeri şi zâmbesc. Probabil că am văzut prea multe filme americane cu procese, dar orice mic amănunt mi se pare important. La următoarea întrebare a judecătorului către Hans, acesta i se adresează şi el cu "your highness", ceea ce mă face să pufnesc în râs.

Nu suntem întrebaţi prea multe. Sunt câţiva martori care sunt interogaţi - căpitanul, cea care era pe pasarelă, unul din soldaţii care ne înconjuraseră când pusesem piciorul în Rusia. Unul din cei care lucrau la calea ferată povesteşte extrem de amuzat întâmplarea. Atât de amuzat, că toţi ruşii zâmbesc, inclusiv judecătorul. Iau asta drept un semn bun. Povesteşte cum ne-a văzut şi i s-a părut foarte ciudat că veneam pe jos dintr-o direcţie din care trebuia să vină cel mult un tren. Şi că apoi i-am arătat harta şi l-am întrebat dacă aia e Rusia, iar el ne-a spus că da, da, dacă vrem să mergem în Rusia, trebuie să mergem spre grăniceri. Şi ne-a indicat direcţia în care erau aceştia. Da, ştiu, povestit aşa pare amuzant.

Cea de pe pasarelă smulge şi ea nişte zâmbete când povesteşte cum a întrebat-o Hans dacă poate trece pe acolo, sau dacă nu, dacă poate merge prin mlaştină. Procesul decurge încet, tot ce se discută trebuie să ne fie tradus. Cuvânt cu cuvânt. La ora 18, judecătorul ia decizia să încheie ziua. Mă cuprinde panica şi disperarea. Şi acum, ce se întâmplă? Când e următorul termen? Următoarele fraze ne liniştesc. Avem înfăţişare chiar mâine. Iar acum, ce facem? Avocatul ne spune că vom fi duşi înapoi, la închisoare. Aşadar, ne întoarcem de unde am plecat. Va fi o nouă noapte în celula 61. Şi dacă procesul nu se încheie nici mâine, nici poimâine, nici răspoimâine? Oare câte nopţi voi mai petrece în celula 61?