Celula 61 (29)

Sunt dus, aşadar, în aceeaşi celulă. Vania şi cu Alexei mă întâmpină miraţi. Le explic că mâine voi merge din nou la proces şi îi văd că se bucură pentru mine. Cât de greu trebuie să fie pentru ei să rămână acolo, dar cât de greu este să te mai şi bucuri pentru cineva care pleacă de acolo? Adorm destul de repede, sunt norocos, oboseala psihică de peste zi îşi face efectul.

16 decembrie 1998 - ziua eliberării

Dimineaţa suntem duşi din nou la tribunal. De data asta intrăm primii în sală, nici măcar nu mai e nevoie să aşteptăm. Judecătorul şi cei doi juraţi vin și ei destul de repede. Remarc că nu mai e nici un martor prezent. Procurorul îşi începe pledoaria. E acelaşi sistem, el spune câteva propoziţii în rusă, care ne sunt traduse în engleză ulterior. Pledoaria lui, totuşi, nu durează prea mult. Încheie cerând o pedeapsă de 2 ani de închisoare pentru amândoi! Sunt livid, dar încerc să îmi păstrez calmul.

Urmează avocatul lui Hans. Pledoaria lui se leagă foarte mult de povestea din Mongolia, pentru a clarifica motivaţia. Practic, respune povestea noastră, pas cu pas, dorind să sublinieze faptul că Hans a fost nevoit să treacă ilegal graniţa, temându-se pentru viaţa lui şi având paşaportul luat de poliţie. Așadar era în imposibilitate de a acţiona în alt mod. Încheie pledoaria cerând clemenţă şi eliberarea imediată. E deja prânz şi avocatul meu încă nu a început. Judecătorul decide să ia o pauză de 2 ore. Suntem duşi în acele cuşti de lângă sala de judecată. Iar aşteptăm, cea mai grea aşteptare. Mă tot gândesc la ce a zis avocatul despre Hans, şi-mi dau seama că la mine e un pic mai dificil de explicat trecerea ilegală a graniţei. Eu aş fi putut pleca pe cale legală, cu avionul, folosindu-mi paşaportul. Gândul ăsta îmi dă fiori reci pe şira spinării.

Revenim din pauză, iar avocatul meu îşi începe pledoaria. Vorbeşte şi el despre situaţia din Mongolia, despre faptul că mă temeam pentru viaţa mea. Şi apoi spune că în toată povestea asta eu sunt adevăratul erou. Pentru că mi-am riscat viaţa, dorind să-i fiu loial patronului meu. Pe mine mă pufneşte râsul, în gând. Fața îmi e imobilă. Mă uit la doamna bătrână din juriu şi o văd cum se uită şi dă din cap compătimitor la adresa mea şi din nou mă pufneşte râsul. Ia te uite unde era eroul - in boxa acuzaţilor! Eliberaţi eroul! Avocatul meu plusează mult pe cartea asta. E una care poate stoarce lacrimi, dar unica pe care poate merge. Ce altceva poate să spună? Că am fost idiot că nu m-am suit în primul avion? Încheie pledoaria cerând şi el clemenţă pentru mine şi eliberarea imediată. Eroul a suferit destul în închisoare!

Urmează vreo 10 minute în care judecătorul deliberează împreună cu juriul. Nu cred că durează mai mult, deşi mi se pare că timpul s-a dilatat atât de mult încât am trăit încă o viaţă aşteptând verdictul. În cele din urmă ni se spune să ne ridicăm, iar judecătorul pronunţă sentinţa. Conform art. 322 din codul penal al Federaţiei Ruse, constituirea unui grup organizat în vederea trecerii ilegale a frontierei, suntem condamnaţi la 6 luni de închisoare. Tremur tot. Pământul îmi fuge de sub picioare.

Dar judecătorul continuă: există circumstanţe atenuante, prin urmare aceste 6 luni de închisoare vor fi cu suspendare. Suntem condamnați să plătim pentru această infracţiune suma de 500 de dolari fiecare. După plata acestei sume, vom fi eliberaţi. Îmi vine să sar în sus de bucurie, să urlu, dar primesc pedepsa cu ochii înlăcrimaţi şi mă abţin de la a face gesturi extreme. Nu voi uita niciodată privirea doamnei jurat, care îmi zâmbea din toată inima, şi în care puteam citi o imensă compasiune pentru mine. Poate mi se pare, dar aşa îmi place să cred.

Mă îmbrăţişez cu Hans, iar avocatul ne spune că vor plăti amenda şi că vom fi eliberaţi repede. Contrar celor pe care ni le spune, suntem duși din nou spre dubă. Unde ne duc din nou? Nu ne-au spus că suntem liberi? Mergem câteva minute, iar la un moment dat mașina se oprește. Ușa din lateral se deschide. E un polițist jos care ne întreabă unde vrem să ne lase. Îi spun la "Hotelul Geser", e hotelul unde știm că sunt cazați D. și S. Mai mergem vreo 5 minute, după care ușa se deschide și ni se spune să coborâm.

E o după-amiază frumoasă, e soare, însă afară a nins, iar totul e alb în jur. Nici măcar nu îmi dau seama ce se întâmplă. Duba a plecat de mult, iar noi încă ne întrebăm dacă totul s-a terminat. Suntem doar noi, în jur nu e țipenie de om. Hotelul e în fața noastră, stăm puțin și ne tragem sufletul. Apoi ne facem curaj și intrăm. Găsim repede barul. Nu avem niciun ban la noi, însă cred că putem bea o bere în cinstea eliberării. Tot ce mi se întâmplă în acest moment se întâmplă parcă în reluare. În jurul meu e o ceață diafană care înconjoară fiecare obiect. Fiecare om pe care îl văd mi se pare cel mai frumos. Sunt euforic, bucuria eliberării e infinită.

Ai noștri ne găsesc în bar, după ce ne căutaseră prin tot orașul. Plătiseră amenda, iar apoi n-au găsit pe nimeni pe care să întrebe unde eram. Au ajuns într-un final la închisoare unde li s-a spus că eram la hotel. După duș, sunt dus la frizer, care mă aranjează. Scap de barbă și de părul prea mare. Ne-au cumpărat amândurora costume, al meu e gri, iar a lui Hans maro. Costume groase, paltoane groase, de iarnă siberiană și căciuli rusești. Mă las pe mâna lor, de acum nimic nu mai are importanță.

Pe seară organizează o petrecere. Este extrem de multă lume care participă, dar în afară de D. și S., care par a cunoaște pe toți, noi nu știm pe nimeni. Sunt atât de obosit! Beau și încerc să uit de tot și de toate. Cândva după miezul nopții îmi cer scuze și mă duc la culcare. Nu dorm prea mult, pentru că la un moment dat sunt trezit brutal. S. îmi strigă că trebuie să plecăm urgent din oraș. Avocatul venise și-i anunțase că mongolii sunt prin zonă și ne caută. Aflaseră de eliberarea noastră. Suntem în pericol. Din nou?!?