Celula 61 (15)

21 septembrie 1998
Încet, dar sigur, încep să mijească zorile. Am mers întreaga noapte, suntem convinși că am reușit să trecem granița. Studiez harta și, în mintea mea, am parcurs cel puțin 2 centimetri de pe ea, spre nord. Mă uit la ce așezări sunt în zonă și sunt mai mult decât sigur că, dacă mergem în ritmul ăsta, în curând vom fi în primul oraș. Acesta pare a fi Naușki. Mai avem încă vreo 450 de dolari, ar trebui să ne ajungă să ne găsim un hotel și apoi să luăm legătura cu cei din România. Planul ne dă aripi.

Ne ținem departe de calea ferată. Nu vrem să riscăm să fim văzuți din vreun tren care s-ar apropia. Suntem doi străini care rătăcesc într-o zonă sălbatică. Pe alocuri sunt dealuri, pe care le urcăm cu greu, din cauza oboselii. În dreapta noastră sunt păduri în care nu prea mai avem curaj să intrăm după ce am pățit astă-noapte. Dar, până la urmă, ne luăm inima-n dinți și ne îndreptăm spre ele. Între două rele îl alegem pe cel care pare mai mic. E mult prea riscant să mergem în câmp deschis pe timp de zi.

Din când în când facem poze. Se va vedea mai târziu cât de stupizi eram făcând asta. Peisajul din jur e verde, foarte verde. Pe unul din dealuri sunt căpițe de fân din loc în loc. Asta ne convinge definitiv că am ajuns în Rusia. Mongolii nu ne-au făcut niciodată impresia unui popor de agricultori. În vârful unui deal vedem ceva, care pentru o clipă ne îngheață inima. Ne lăsăm fulgerător pe vine și încercăm să ne dăm seama ce o fi. Prima impresie e că e o mașină. Amândoi avem senzația că e o Lada. O Lada albă. Nu se vede nicio mișcare, dar nu ne vine să ne ridicăm. O facem, în cele din urmă, și ne apropiem temători de acel loc. Pe la vreo 50 de metri, ne dăm seama că nu e niciun fel de mașină. E o chestie din metal, vopsită în alb. Răsuflăm ușurați. Pentru a câta oară?

Ajungem în fața unui gard, înalt de vreo 2 metri jumate, cu sârmâ ghimpată deasupra. De cealaltă parte a gardului, de-a lungul lui, e o bandă lată de vreo 10 metri, cu nisip. Tragem concluzia că o fi vreo unitate militară rusească. protejată astfel de eventualii curioși. Ne decidem să mergem spre stânga, să o ocolim. Mergem de-a lungul gardului, care pare a nu se mai termina. Mai facem câte o poză, iar din când în când facem popasuri scurte, să ne tragem sufletul. La un moment dat ajungem în dreptul unei clădiri. Se află de cealaltă parte a gardului. Pare să fie părăsită. Ne bate un gând să facem o poză, dar remarc un steag al Rusiei lângă clădire. Deși obosit, mă opresc în ultimul moment din a apăsa pe declanșator și-i spun lui Hans despre steag. Se declară de acord că, în caz că am fi prinși, ar fi mai bine să nu fi fotografiat acea clădire din interiorul bazei militare.

Mai departe, de-a lungul gardului. Suntem acum undeva în vârful unui deal, la adăpostul unor pâlcuri de copaci. În depărtare, în stânga, vedem calea ferată. N-am găsit nicio breșă în acel gard. Suntem în dificultate, trebuie să renunțăm la adăpostul oferit de pădure și să ieșim în câmp deschis. Mai avem opțiunea de a aștepta întreaga zi până seara și să ne continuăm drumul ocrotiți de întuneric. Suntem atât de obosiți încât nu avem puterea de a mai zăbovi. Ne îndreptăm, fatidic, către calea ferată. Coborâm dealul. La vreo 50 de metri în față sunt 3 muncitori care lucrează ceva la șine.

Când ne observă, se opresc din lucru și se ridică. Sunt ruși, cu siguranță. Zic asta pentru că sunt albi, nu asiatici. Se uită uluiți la noi și-și spun ceva. Ne apropiem de ei și le arătăm harta. Hans, care lucrase cândva și în Rusia, mai rupe vreo 2 cuvinte în rusă. Îi întreabă dacă acolo e Rusia, și arată cu degetul în zona în care credem că suntem. Unul din ruși începe să râdă și ne spune: "Da, Da!" și ne indică cu mâna spre nord, unde mergeam și noi. Sunt pașnici, dar mirarea din privirile lor nu a dispărut. Le mulțumim și ne îndepărtăm de ei, pe când ei încă mai râd. Nu știm de ce.

La vreo 200 de metri, vedem în față un fel de pasarelă. Pe pasarelă, se află o femeie militar. Are o mitralieră în mână. Acum Hans va face ceva de care vom râde de multe ori mai târziu. Îi spune femeii, foarte serios: "Hello! Am vrea să trecem și noi pe aici. Putem să facem asta? Dacă nu, atunci putem să trecem pe acolo!". Și arată spre stânga, pentru că dinspre dreapta veneam noi și deja știam că pe-acolo nu putem să trecem, din cauza gardului. Mă uit în stânga și aproape mă pufnește râsul. Acolo pare a fi o mlaștină, destul de întinsă.

Femeia militar vorbește într-un walkie-talkie. În 10 secunde suntem înconjurați de 4 militari, cu mitralierele îndreptate spre noi. Nu înțeleg rusa, dar îmi dau seama că probabil ne-au spus să ridicăm mâinile sus. În timp ce fac asta, în mod straniu, sunt liniștit. Evadarea noastră s-a încheiat.

Celula 61 (14)

Mă uit la Hans, aproape nu îndrăznesc să fac niciun pas. Nici înainte, nici înapoi. Îmi face semn să mergem spre niște tufișuri aflate în fața noastră. Îmi iau inima-n dinți, și fac primul pas. Apoi pe al doilea. Văzuți din afară, probabil că semănăm cu niște turiști care se plimbă și admiră împrejurimile. Nici măcar nu ne grăbim, nu vrem să dăm senzația că fugim de ceva. Tufișurile sunt cam la 20 de metri depărtare, și până la urmă ajungem cu bine. Nu ne-a văzut nimeni! Cine știe unde-o fi fost în acel moment cel care era de gardă?

Ajunși în tufișuri, ne lăsăm în jos și încercăm să ne ascundem. Seara se lasă încet, e acel moment în care ziua e pe sfârșite, iar lumina de afară e difuză. Înaintăm mergând pe vine, și ne rugăm să vină întunericul. Ajungem lângă calea ferată, trecem pe cealaltă parte. Ne gândim la acea cale ferată ca la o busolă. Nu ştim încotro să ne îndreptăm, dar despre calea ferată știm sigur că merge spre Rusia. Asta dacă nu cumva ne-am încurcat și mergem înapoi.

Ajungem lângă niște clădiri de unde se aud voci. Oamenii își văd de rutina lor zilnică, în timp ce noi ne furișăm pe lângă ei. Suntem acum într-un punct mort. La vreo 30 metri de clădiri, suntem într-un loc care pare a se termina abrupt. E noapte și nu vedem nimic în jos. Ascultăm și auzim o apă. Nu ne amintim să fi văzut vreo apă pe hartă.

Panta pare a fi aproape într-un unghi de 90˚, dar nu asta e problema. Problema e că nu știm unde se termină, cât este de adâncă acea vale în care trebuie să coborâm. Stăm pe burtă și nu avem curaj să pornim mai departe. Înapoi, spre clădire, nici nu se pune problema să mergem. După un sfert de oră, Hans îmi spune că el pornește coborârea. Bine, dacă spui tu, mergem! Tot pe burtă, ne dăm drumul încet în jos, aproape în picioare, încercând să ne ținem de ce putem în cale. Nu are mai mult de 7-8 metri, ajungem foarte repede jos. Și cât timp am pierdut!

Regăsim calea ferată și o urmăm, din nou. Mergem paralel cu ea, mergem de cel puțin două ore, la adăpostul nopții. Deodată, în depărtare, vedem o căsuță luminată. Facem un ocol foarte mare, spre dreapta. Suntem acum în plin câmp. Mergem grăbit spre nord. La un moment dat, auzim o mașină, venind din spatele nostru. Hans îmi face semn și începem să fugim. Spre dreapta, fugim disperat, fără oprire. Când vedem farurile mașinii luminând drumul, ne aruncăm la pământ. Nu mișcăm, nu scoatem nici cel mai mic sunet. Nu suntem protejați de nimic, nu e nici măcar un tufiș mic în spatele căruia să ne ascundem. Suntem întinși la pământ, cu inima bătând nebunește și ne rugăm în gând să nu fim văzuți.

Noaptea ne ajută, mașina trece la 50 de metri de noi, urmându-și drumul, iar noi răsuflăm ușurați. Încă o dată, am scăpat! După un sfert de oră, petrecut așteptând culcați la pământ, ne hotărâm să ne continuăm drumul.

Întâlnirea cu mașina ne face să ne schimbăm planul. Nu mai mergem pe lângă calea ferată, ci încercăm să ținem direcția spre nord, dar la distanță de ea. Lăsăm căsuța luminată în urma noastră. Ajungem la o pădure, iar Hans zice să mergem la adăpostul ei. Cred că e trecut  mult de miezul nopții, suntem obosiți, iar până la urmă ne decidem să facem un popas. Ne așezăm lângă niște copaci și ne ia somnul.

Mă trezește Hans, la un moment dat. Atât de frig nu cred că mi-a fost vreodată. Suntem îmbrăcați sumar, eu un pic mai bine decât el, într-o scurtă din imitație de piele, tricou și o pereche de blugi, iar el într-un pulover și pantaloni reiați. Frigul îmi pătrunsese adânc în oase, și fără să mă fi trezit el, nu știu dacă mă mai trezeam. Mâncăm o ciocolată Mars pe care ne-o cumpărasem în UB. Ne dăm seama că nu ne-am pregătit deloc pentru evadarea noastră. Ne e frig, foame, sete, somn și nici măcar nu știm unde suntem. Totuși, suntem convinși că după atâtea ore de mers nu avem cum să nu fim în Rusia. Ne gândim că acea căsuță pe care am văzut-o o fi fost punctul de trecere a frontierei ruse. Gândul ăsta ne dă energia de a merge mai departe.

Mergem în continuare în pas rapid prin pădure. La un moment dat, auzim lupii. Cine a auzit lupii urlând, aflându-se în pădure, știe ce sentiment ai în acel moment. Pentru mine, a fost a doua oară  în acea seară, poate a treia, dacă socotesc şi maşina din noapte, când aproape am făcut pe mine de frică. Fără să fie nevoie să ne sfătuim ce să facem, o luăm amândoi la fugă spre stânga, unde bănuim că ar trebui să fie acea cale ferată. Orice, numai să ieșim din acea pădure! Din nou, în câmp deschis. O mai fi mult până dimineață? Oare unde ne aflăm?

Celula 61 (13)

Mergem în pas rapid. Cât de rapid putem, deja am parcurs kilometri buni de când nici măcar nu a trecut pe lângă noi vreo maşină. Suntem în mijlocul lui nicăieri, care pare să fie nesfârşit.

Vine o maşină! Facem semne disperate cu mâna. E un Mercedes, care opreşte lângă noi! Îi arătăm pe hartă Sukhbataar şi ne face semn să urcăm. Deschidem uşile din spate şi urcăm. Încă nu ne vine să credem! E un tip pe la vreo 45 de ani, îmbrăcat în costum. Nu vorbeşte, nici el, engleză. Conduce relaxat, chiar cu o viteză foarte mare pe alocuri. Peste 130, deşi drumul e destul de prost. Poate să aibă şi peste 200, nu simt niciun fel de emoţie. Îmi ajunge adrenalina pompată de apropierea momentului în care vom trece graniţa. După câteva zeci de minute maşina se opreşte. Am ajuns. Când coborâm, Hans vrea să-i întindă nişte bani. Şoferul refuză şi demarează în trombă.

Hans zice să căutăm un bar. Vrea să bea ceva, spune că altfel nu poate rezista. Încerc să mă împotrivesc, dar nu mă ascultă. Nu mai avem decât dolari, tugricii s-au dus. Îi spun asta şi zice că va fi în regulă. De ce să nu ne accepte dolarii?

Găsim un bar, nu e prea mare, sunt vreo 3 mese. Ne aşezăm la una, şi comandăm ceva de băut. Hans ia o vodcă, iar eu un suc, ceva ieftin. Intră un mongol şi ne salută. Îi spunem şi noi hello. Se duce la bar, îşi ia un suc, după care vine şi se aşează la masa noastră. Ne schimbăm la faţă instant, dar încercăm să ne păstrăm calmul. Vorbeşte o engleză de clasa a treia, cu accent puternic, şi nu prea ne înţelegem. Ne întreabă de unde suntem şi ce facem pe aici. Noi - turişti, din Anglia. N-avem bagaje, iar asta provoacă suspiciune. O vedem pe faţa lui.

Când se duce la toaletă, Hans îmi spune că e convins că e vreun poliţist de frontieră. Părerea mea e că nu arată a poliţist, dar nu am de unde şti sigur asta. Nici nu s-a prezentat ca fiind unul. Când se întoarce, din una în alta ne întreabă dacă avem paşapoartele la noi. Că ar vrea şi el să vadă cum arată un paşaport englezesc. Hans îi spune că sunt la poliţia din UB, pentru aplicarea vizei. Îl vedem că nu ne crede, dar pentru moment nu are ce să mai zică. Plăteşte şi pleacă. Ne spune "la revedere". S-o crezi tu că o să ne revedem!

Ne grăbim să plecăm şi noi. Încercăm să plătim şi oferim barmaniţei dolarii. Se uită la ei cu mirare şi ne refuză! Nu ştie engleză, însă înţelegem că nu are nevoie de dolari, ci de tugrici. Mă uit nervos la Hans şi mai că-mi vine să-i fac o scenă. Scosesem o bancnotă de 5 dolari, consumaţia nu cred că era mai mult de 2. Hans scoate din buzunar o bancnotă de 20 de dolari şi i-o întinde. Barmaniţa - nu şi nu. Începe să se enerveze. Asta ne-ar mai trebui - să cheme Poliţia! Începem să o rugăm, cred că se citeşte disperarea în privirile noastre. Până la urmă, ia bancnota de 20, se uită pe o parte şi pe alta la ea, după care ne face un semn de încuviinţare. Am scăpat!

Ieşim repede din bar, să nu se răzgândească. Şi acum, unde mergem? Unde e graniţa? Se apropie o maşină. E un jeep dintr-ăla militar, rusesc. Mai văzusem în UB, e destul de comun în Mongolia. Îi facem semn şi se opreşte. Cu degetele, sugerând trecerea pe jos a graniţei, îi arătăm că vrem să trecem dincolo. Dă din cap a înţelegere şi ne invită să urcăm în spate. În faţă mai e un pasager.

O fi atât de uşor? După fix cinci minute se opreşte şi ne face semn să coborâm. Îi dăm bancnota de 5 dolari şi pleacă mulţumit. Am coborât. În dreapta noastră e o clădire micuţă, fără etaje. Pare a nu fi nimeni în zonă, însă ce văd alături de ea aproape mă face să mă scap pe mine de frică. E un obiect simplu: un steag. Al Mongoliei. Îmi dau seama că ne-a lăsat lângă punctul de trecere al graniţei. Iar acum, când va ieşi din clădire un poliţist de frontieră, ce vom face?

Celula 61 (12)

19 septembrie 1998.

E sâmbătă, deja. Au trecut 3 luni şi jumătate de când am ajuns aici. Îmi amintesc de cât de entuziast fusesem la început, când am ajuns în UB, şi zâmbesc. Nici măcar nu am reuşit să o găsesc pe Saikhna, ca să îmi iau rămas bun. Îi spusesem despre problemele noastre, îi spusesem că ar fi posibil la un moment dat să plecăm. Dar nu-i spusesem că acel moment va veni atât de repede. Hans era de părere că ar fi trebuit să nu spunem nimănui dintre mongoli despre ce urma să facem. N-am avut de gând să îl ascult, însă nu am găsit-o pe Saikhna. Parcă intrase în pământ. E unica persoană faţă de care îmi pare rău că am plecat fără să-mi iau rămas bun.

L. pleacă spre aeroport, ne luăm rămas bun. Am un gol în stomac. Încă nu realizez ceea ce se întâmplă. Avionul pleacă pe la vreo 12. Aşteptăm cu înfrigurare în apartament un telefon de la ea, pentru a ne confirma că a trecut de vamă. Când îl primim, timpul începe parcă să se contracte. De acum, nu mai e cale de întoarcere.

Ideea noastră este de a lua o maşină. Ne-am gândit şi la tren, însă maşina pare a fi o opţiune mai sigură. Ieşim în stradă. Nici măcar nu ştim dacă suntem pe partea de stradă spre direcţia bună. Întindem mâna. Vă amintiţi? În UB, orice maşină se transformă în taxi. Se opreşte un Opel roşu. E un mongol micuţ, cu faţa arsă de soare. Arată ca un muncitor. Nu ştie engleză, normal. Îi arătăm pe hartă Rusia. Îi facem semn că vrem să mergem în acea direcţie. Dă din cap că a înţeles şi ne face semn să urcăm. Continuă să mă uimească disponibilitatea mongolilor de a face pe-a taximetriştii. Întreb cât costă. Asta ştiu, în mongolă. Ne desenează pe palmă o cifră - 100. Dolari. Pare mult, dar asta e. Toţi banii pe care îi mai aveam în acel moment prin buzunare sunt 600 de dolari şi vreo 15.000 de tugrici (cam 25 de dolari).

Ieşim din UB. Drumul e mai prost decât cele din România. Peisajul din jur e sălbatic, pare a fi un fel de podiş, dar verdele lipseşte aproape cu desăvârşire. Şoseaua e asfaltată ca şi cum cei care au făcut-o erau beţi tot timpul. Mergem un kilometru pe şosea asfaltată, alţi 2-3 pe drum neasfaltat. Apoi, iar un kilometru pe şosea asfaltată, iar 2-3 drum de ţară. Nu înţeleg. Nu-mi dau seama care ar fi fost motivaţia de a asfalta aşa. Acest drum va fi prima noastră piedică. Mergem extrem de încet pe porţiunile neasfaltate, ne dăm seama că e foarte posibil să nu ajungem până seara la Sukhbataar.

În drumul nostru se află un oraş, Darkhan. Ştiam de la Khulan că e un oraş destul de mare, sau cel puţin aşa îmi spusese ea. Probabilitatea unui popas peste noapte în Darkhan devine din ce în ce mai mare.

La un moment dat, şoferul face o oprire. Iese din maşină, scoate un sendviş şi începe să mănânce. Coborâm şi noi să ne dezmorţim oasele. Bariera de comunicare există, ne mai zâmbim unul altuia din când în când şi asta e tot. Fără vorbărie inutilă. Luasem un aparat de fotografiat cu noi. Facem câteva poze în jur. Îl pozez pe Hans împreună cu şoferul. Parcă suntem în excursie!

Cum ajungi la Darkhan, la intrarea în oraş există un panou cu numele oraşului. Acesta:

Mă pozez în dreptul lui. Îmi amintesc că am o poză relativ identică de la Costineşti. Ca mai toată lumea, probabil. Chiar că suntem în excursie!

Deja e seară şi noi suntem abia în Darkhan. Şoferul parcă ştie că ne-am decis să facem un popas, se opreşte la un hotel şi ne face semn că am ajuns. Înţelegem atunci că acesta a fost drumul pe care el şi-l propusese de la început. Dăm din umeri, îi dăm banii, îi facem semn că poate să rămână dacă doreşte, însă, el dă din cap a negaţie şi ne face semn că se întoarce. O fi avut omul treabă în acea seară, iar noi l-am reţinut puţin.

În hotel cerem o cameră şi mergem să ne cazăm. Simţim priviri curioase din partea clienţilor aflaţi la barul hotelului. Probabil străinii sunt destul de rari prin zonă. Îmi e puţin teamă, suntem străini, iar mongolii cred că străinii au bani. N-avem mulţi, dar ei nu au de unde şti asta. Mergem în cameră, deşi Hans ar dori să bea ceva. Îi spun să o lase baltă, mi se pare prea periculos. În mod curios, mă ascultă. Ne baricadăm uşa şi adormim instantaneu.

20 septembrie 1998.

Dimineaţa, plătim camera, ieftin, cam 4.000 tugrici şi plecăm. Din nou, sperăm să luăm o maşină pentru a ne continua drumul. Hans propune să ieşim mai întâi din oraş şi apoi să facem autostopul. Paranoia funcţionează la parametri maximi. Crede că e mai riscant să luăm o maşină chiar din oraş, ar putea fi reperată mai uşor mai târziu. Mergem spre nord, pe jos, în pas rapid. Foarte rar, extrem de rar, ne mai ajunge câte o maşină din urmă. Facem semn, dar niciuna nu opreşte. Cred că ar mai fi vreo 80 de kilometri până la Sukhbataar şi e aproape amiază. Până acum am mers vreo 15 kilometri şi nu s-a oprit nimeni să ne ia.

Se apropie o basculantă. Se opreşte, iar şoferul ne face semn să ne urcăm în spate. Acolo sunt cam 15 muncitori. Sau ţărani? La început sunt timizi, ca orice mongoli. Se uită la noi curioşi, suntem nişte ciudaţi pentru ei. Ciudaţi cu bani. Încearcă să intre în vorbă cu noi, în mongolă. Din nou, avem o barieră de comunicare. Poate e mai bine. După un timp, unul din ei ne tot face semne. Nu înţelegem nimic. Ne face semne, iar ceilalţi râd. Deşi râde şi el, ne dăm seama că ceva nu e în ordine. Începe să urle ceva. Se apropie ameninţător de noi şi tot dă din mâini. Hans îmi zice că probabil o să iasă cu bătaie. Suntem în plin câmp, nu e nimic în jurul nostru de unde să cerem ajutor. Şi chiar dacă ar fi, am cere?

Acum, sunt mai mulţi mongoli care urlă ceva. Înţeleg pe alocuri cuvântul Gingis. Ameninţări? Pentru ce?!? Şoferul opreşte, coboară şi începe şi el să urle ceva. Spre ei, nu spre noi. Se ceartă. Hans scoate din buzunar bancnota de 10.000 de tugrici, o arată şoferului, acesta dă din cap, iar Hans îi dă banii. Sărim din basculantă şi o luăm la fugă pe câmp. Din fericire, nimeni nu se ia după noi. Doreau doar bani. Banii noştri. Basculanta pleacă, iar noi răsuflăm uşuraţi. Am scăpat, dar la Sukhbataar încă nu am ajuns. Suntem, probabil, la vreo 40 de kilometri de sat. Cum ajungem acolo? Dacă nu e în seara asta, mâine va fi de zece ori mai greu, dacă cineva va da alarma în UB. E duminică după-amiază. Seara se apropie cu repeziciune, iar panica începe încet-încet să ne cuprindă.

Celula 61 (11)

Sâmbăta viitoare plecăm! Acesta e planul. Detaliile le stabilim pe parcurs.

Iată la ce ne-am gândit deja: le vom spune lui Khulan şi lui Ono că mergem într-o excursie în Gobi, de unde ne vom întoarce luni dimineaţă. Ele sunt singurele care ştiu locul unde se află apartamentul şi ultimul lucru pe care îl dorim este să fim căutaţi acolo în week-end. În acea sâmbătă dimineaţă, în avionul care pleacă din UB spre Moscova se vor sui cei care doresc să plece pe acea cale.

Toţi avem această opţiune, cu excepţia lui Hans. Dacă în următoarea săptămână va reuşi să-şi recupereze paşaportul de la Poliţie, atunci va încerca şi el această cale de ieşire. Dacă nu, iar asta e cel mai probabil să se întâmple, pentru el singura soluţie este de a încerca să treacă graniţa ilegal, spre o ţară vecină Mongoliei. Odată trecut dincolo, ar trebui să contacteze ambasada Marii Britanii, de unde speră că va primi ajutor.

În acel moment am luat o decizie care, probabil, va isca nedumerire: nu voi pleca cu avionul, ci îl voi însoţi pe Hans. A fost o decizie pur emoţională, pe care e foarte greu să o explic în acest moment. Să fi fost de vină tinereţea mea? Dorinţa de aventură? Loialitatea faţă de o persoană pe care o consideram prieten? Ulterior, m-am gândit mult la motivaţie, şi cred că, dacă Hans mi-ar fi spus să plec cu avionul şi ar fi insistat să fac asta, cel mai probabil m-ar fi convins. Însă el a acceptat decizia mea, mi-a mulţumit că fac asta pentru el şi a rămas stabilit: voi fi alături de el în încercarea de a evada din Mongolia.

Avem nevoie de o hartă. Mai întâi, pentru a vedea care ne sunt opţiunile, deşi, după cum ţineam minte de la geografie, Mongolia nu are prea multe ţări vecine. Doar două: Rusia şi China. Opţiuni limitate, şi mai ales, nu prea prietenoase. Alegerea se impune singură: Rusia, indiferent că e Rusia, nu e China. Asta e una. Doi, Rusia e la nord, iar China e la sud. Tot la sud, înainte de China, e deşertul Gobi. Facem haz de necaz: e locul unde ne-au tot ameninţat mongolii că ne-au pregătit o groapă. Ar fi cazul să evităm acea groapă, nu-i aşa?

Până la graniţa cu Rusia sunt vreo 200 de km. Pe hartă, vedem că există un drum care duce din UB până într-un sat care se numeşte Sukhbataar. Acolo pare a fi punctul de intrare al trenurilor care vin dinspre Rusia. Nu e foarte departe, ne gândim că dacă plecăm cândva în după amiaza zilei de sâmbătă, după ce vom şti că restul lumii a plecat în siguranţă, vom reuşi ca până seara să fim în Sukhbataar. Iar acolo...ei bine, acolo vom vedea.

După cum se vede, e un plan simplu. Stupid, puţin disperat, dar simplu. Cu mintea de acum aş fi avut şi alte idei. Chiar şi atunci, după ce planul nostru a eşuat în parte, şi am dat din lac în puţ, aş fi avut alte idei. Una genială ar fi fost ca eu să trec graniţa normal, cu trenul, şi să-l aştept pe Hans dincolo. Însă e greu de spus dacă fără mine secvenţa de întâmplări ulterioare ar mai fi fost aceeaşi. Eu aş fi trecut fără probleme graniţa. Hans, însă, ar fi reuşit să ajungă viu şi nevătămat dincolo?

Deciziile sunt luate, planul e pus la punct, atât cât se poate. Mai avem doar câteva zile până sâmbătă. Dacă nu avem cum să anticipăm toate detaliile, trebuie să ne pregătim sufleteşte, măcar. În mod ciudat, mă simt împăcat. Ce-o fi, o fi.