Celula 61 (15)

21 septembrie 1998
Încet, dar sigur, încep să mijească zorile. Am mers întreaga noapte, suntem convinși că am reușit să trecem granița. Studiez harta și, în mintea mea, am parcurs cel puțin 2 centimetri de pe ea, spre nord. Mă uit la ce așezări sunt în zonă și sunt mai mult decât sigur că, dacă mergem în ritmul ăsta, în curând vom fi în primul oraș. Acesta pare a fi Naușki. Mai avem încă vreo 450 de dolari, ar trebui să ne ajungă să ne găsim un hotel și apoi să luăm legătura cu cei din România. Planul ne dă aripi.

Ne ținem departe de calea ferată. Nu vrem să riscăm să fim văzuți din vreun tren care s-ar apropia. Suntem doi străini care rătăcesc într-o zonă sălbatică. Pe alocuri sunt dealuri, pe care le urcăm cu greu, din cauza oboselii. În dreapta noastră sunt păduri în care nu prea mai avem curaj să intrăm după ce am pățit astă-noapte. Dar, până la urmă, ne luăm inima-n dinți și ne îndreptăm spre ele. Între două rele îl alegem pe cel care pare mai mic. E mult prea riscant să mergem în câmp deschis pe timp de zi.

Din când în când facem poze. Se va vedea mai târziu cât de stupizi eram făcând asta. Peisajul din jur e verde, foarte verde. Pe unul din dealuri sunt căpițe de fân din loc în loc. Asta ne convinge definitiv că am ajuns în Rusia. Mongolii nu ne-au făcut niciodată impresia unui popor de agricultori. În vârful unui deal vedem ceva, care pentru o clipă ne îngheață inima. Ne lăsăm fulgerător pe vine și încercăm să ne dăm seama ce o fi. Prima impresie e că e o mașină. Amândoi avem senzația că e o Lada. O Lada albă. Nu se vede nicio mișcare, dar nu ne vine să ne ridicăm. O facem, în cele din urmă, și ne apropiem temători de acel loc. Pe la vreo 50 de metri, ne dăm seama că nu e niciun fel de mașină. E o chestie din metal, vopsită în alb. Răsuflăm ușurați. Pentru a câta oară?

Ajungem în fața unui gard, înalt de vreo 2 metri jumate, cu sârmâ ghimpată deasupra. De cealaltă parte a gardului, de-a lungul lui, e o bandă lată de vreo 10 metri, cu nisip. Tragem concluzia că o fi vreo unitate militară rusească. protejată astfel de eventualii curioși. Ne decidem să mergem spre stânga, să o ocolim. Mergem de-a lungul gardului, care pare a nu se mai termina. Mai facem câte o poză, iar din când în când facem popasuri scurte, să ne tragem sufletul. La un moment dat ajungem în dreptul unei clădiri. Se află de cealaltă parte a gardului. Pare să fie părăsită. Ne bate un gând să facem o poză, dar remarc un steag al Rusiei lângă clădire. Deși obosit, mă opresc în ultimul moment din a apăsa pe declanșator și-i spun lui Hans despre steag. Se declară de acord că, în caz că am fi prinși, ar fi mai bine să nu fi fotografiat acea clădire din interiorul bazei militare.

Mai departe, de-a lungul gardului. Suntem acum undeva în vârful unui deal, la adăpostul unor pâlcuri de copaci. În depărtare, în stânga, vedem calea ferată. N-am găsit nicio breșă în acel gard. Suntem în dificultate, trebuie să renunțăm la adăpostul oferit de pădure și să ieșim în câmp deschis. Mai avem opțiunea de a aștepta întreaga zi până seara și să ne continuăm drumul ocrotiți de întuneric. Suntem atât de obosiți încât nu avem puterea de a mai zăbovi. Ne îndreptăm, fatidic, către calea ferată. Coborâm dealul. La vreo 50 de metri în față sunt 3 muncitori care lucrează ceva la șine.

Când ne observă, se opresc din lucru și se ridică. Sunt ruși, cu siguranță. Zic asta pentru că sunt albi, nu asiatici. Se uită uluiți la noi și-și spun ceva. Ne apropiem de ei și le arătăm harta. Hans, care lucrase cândva și în Rusia, mai rupe vreo 2 cuvinte în rusă. Îi întreabă dacă acolo e Rusia, și arată cu degetul în zona în care credem că suntem. Unul din ruși începe să râdă și ne spune: "Da, Da!" și ne indică cu mâna spre nord, unde mergeam și noi. Sunt pașnici, dar mirarea din privirile lor nu a dispărut. Le mulțumim și ne îndepărtăm de ei, pe când ei încă mai râd. Nu știm de ce.

La vreo 200 de metri, vedem în față un fel de pasarelă. Pe pasarelă, se află o femeie militar. Are o mitralieră în mână. Acum Hans va face ceva de care vom râde de multe ori mai târziu. Îi spune femeii, foarte serios: "Hello! Am vrea să trecem și noi pe aici. Putem să facem asta? Dacă nu, atunci putem să trecem pe acolo!". Și arată spre stânga, pentru că dinspre dreapta veneam noi și deja știam că pe-acolo nu putem să trecem, din cauza gardului. Mă uit în stânga și aproape mă pufnește râsul. Acolo pare a fi o mlaștină, destul de întinsă.

Femeia militar vorbește într-un walkie-talkie. În 10 secunde suntem înconjurați de 4 militari, cu mitralierele îndreptate spre noi. Nu înțeleg rusa, dar îmi dau seama că probabil ne-au spus să ridicăm mâinile sus. În timp ce fac asta, în mod straniu, sunt liniștit. Evadarea noastră s-a încheiat.