Celula 61 (12)

19 septembrie 1998.

E sâmbătă, deja. Au trecut 3 luni şi jumătate de când am ajuns aici. Îmi amintesc de cât de entuziast fusesem la început, când am ajuns în UB, şi zâmbesc. Nici măcar nu am reuşit să o găsesc pe Saikhna, ca să îmi iau rămas bun. Îi spusesem despre problemele noastre, îi spusesem că ar fi posibil la un moment dat să plecăm. Dar nu-i spusesem că acel moment va veni atât de repede. Hans era de părere că ar fi trebuit să nu spunem nimănui dintre mongoli despre ce urma să facem. N-am avut de gând să îl ascult, însă nu am găsit-o pe Saikhna. Parcă intrase în pământ. E unica persoană faţă de care îmi pare rău că am plecat fără să-mi iau rămas bun.

L. pleacă spre aeroport, ne luăm rămas bun. Am un gol în stomac. Încă nu realizez ceea ce se întâmplă. Avionul pleacă pe la vreo 12. Aşteptăm cu înfrigurare în apartament un telefon de la ea, pentru a ne confirma că a trecut de vamă. Când îl primim, timpul începe parcă să se contracte. De acum, nu mai e cale de întoarcere.

Ideea noastră este de a lua o maşină. Ne-am gândit şi la tren, însă maşina pare a fi o opţiune mai sigură. Ieşim în stradă. Nici măcar nu ştim dacă suntem pe partea de stradă spre direcţia bună. Întindem mâna. Vă amintiţi? În UB, orice maşină se transformă în taxi. Se opreşte un Opel roşu. E un mongol micuţ, cu faţa arsă de soare. Arată ca un muncitor. Nu ştie engleză, normal. Îi arătăm pe hartă Rusia. Îi facem semn că vrem să mergem în acea direcţie. Dă din cap că a înţeles şi ne face semn să urcăm. Continuă să mă uimească disponibilitatea mongolilor de a face pe-a taximetriştii. Întreb cât costă. Asta ştiu, în mongolă. Ne desenează pe palmă o cifră - 100. Dolari. Pare mult, dar asta e. Toţi banii pe care îi mai aveam în acel moment prin buzunare sunt 600 de dolari şi vreo 15.000 de tugrici (cam 25 de dolari).

Ieşim din UB. Drumul e mai prost decât cele din România. Peisajul din jur e sălbatic, pare a fi un fel de podiş, dar verdele lipseşte aproape cu desăvârşire. Şoseaua e asfaltată ca şi cum cei care au făcut-o erau beţi tot timpul. Mergem un kilometru pe şosea asfaltată, alţi 2-3 pe drum neasfaltat. Apoi, iar un kilometru pe şosea asfaltată, iar 2-3 drum de ţară. Nu înţeleg. Nu-mi dau seama care ar fi fost motivaţia de a asfalta aşa. Acest drum va fi prima noastră piedică. Mergem extrem de încet pe porţiunile neasfaltate, ne dăm seama că e foarte posibil să nu ajungem până seara la Sukhbataar.

În drumul nostru se află un oraş, Darkhan. Ştiam de la Khulan că e un oraş destul de mare, sau cel puţin aşa îmi spusese ea. Probabilitatea unui popas peste noapte în Darkhan devine din ce în ce mai mare.

La un moment dat, şoferul face o oprire. Iese din maşină, scoate un sendviş şi începe să mănânce. Coborâm şi noi să ne dezmorţim oasele. Bariera de comunicare există, ne mai zâmbim unul altuia din când în când şi asta e tot. Fără vorbărie inutilă. Luasem un aparat de fotografiat cu noi. Facem câteva poze în jur. Îl pozez pe Hans împreună cu şoferul. Parcă suntem în excursie!

Cum ajungi la Darkhan, la intrarea în oraş există un panou cu numele oraşului. Acesta:

Mă pozez în dreptul lui. Îmi amintesc că am o poză relativ identică de la Costineşti. Ca mai toată lumea, probabil. Chiar că suntem în excursie!

Deja e seară şi noi suntem abia în Darkhan. Şoferul parcă ştie că ne-am decis să facem un popas, se opreşte la un hotel şi ne face semn că am ajuns. Înţelegem atunci că acesta a fost drumul pe care el şi-l propusese de la început. Dăm din umeri, îi dăm banii, îi facem semn că poate să rămână dacă doreşte, însă, el dă din cap a negaţie şi ne face semn că se întoarce. O fi avut omul treabă în acea seară, iar noi l-am reţinut puţin.

În hotel cerem o cameră şi mergem să ne cazăm. Simţim priviri curioase din partea clienţilor aflaţi la barul hotelului. Probabil străinii sunt destul de rari prin zonă. Îmi e puţin teamă, suntem străini, iar mongolii cred că străinii au bani. N-avem mulţi, dar ei nu au de unde şti asta. Mergem în cameră, deşi Hans ar dori să bea ceva. Îi spun să o lase baltă, mi se pare prea periculos. În mod curios, mă ascultă. Ne baricadăm uşa şi adormim instantaneu.

20 septembrie 1998.

Dimineaţa, plătim camera, ieftin, cam 4.000 tugrici şi plecăm. Din nou, sperăm să luăm o maşină pentru a ne continua drumul. Hans propune să ieşim mai întâi din oraş şi apoi să facem autostopul. Paranoia funcţionează la parametri maximi. Crede că e mai riscant să luăm o maşină chiar din oraş, ar putea fi reperată mai uşor mai târziu. Mergem spre nord, pe jos, în pas rapid. Foarte rar, extrem de rar, ne mai ajunge câte o maşină din urmă. Facem semn, dar niciuna nu opreşte. Cred că ar mai fi vreo 80 de kilometri până la Sukhbataar şi e aproape amiază. Până acum am mers vreo 15 kilometri şi nu s-a oprit nimeni să ne ia.

Se apropie o basculantă. Se opreşte, iar şoferul ne face semn să ne urcăm în spate. Acolo sunt cam 15 muncitori. Sau ţărani? La început sunt timizi, ca orice mongoli. Se uită la noi curioşi, suntem nişte ciudaţi pentru ei. Ciudaţi cu bani. Încearcă să intre în vorbă cu noi, în mongolă. Din nou, avem o barieră de comunicare. Poate e mai bine. După un timp, unul din ei ne tot face semne. Nu înţelegem nimic. Ne face semne, iar ceilalţi râd. Deşi râde şi el, ne dăm seama că ceva nu e în ordine. Începe să urle ceva. Se apropie ameninţător de noi şi tot dă din mâini. Hans îmi zice că probabil o să iasă cu bătaie. Suntem în plin câmp, nu e nimic în jurul nostru de unde să cerem ajutor. Şi chiar dacă ar fi, am cere?

Acum, sunt mai mulţi mongoli care urlă ceva. Înţeleg pe alocuri cuvântul Gingis. Ameninţări? Pentru ce?!? Şoferul opreşte, coboară şi începe şi el să urle ceva. Spre ei, nu spre noi. Se ceartă. Hans scoate din buzunar bancnota de 10.000 de tugrici, o arată şoferului, acesta dă din cap, iar Hans îi dă banii. Sărim din basculantă şi o luăm la fugă pe câmp. Din fericire, nimeni nu se ia după noi. Doreau doar bani. Banii noştri. Basculanta pleacă, iar noi răsuflăm uşuraţi. Am scăpat, dar la Sukhbataar încă nu am ajuns. Suntem, probabil, la vreo 40 de kilometri de sat. Cum ajungem acolo? Dacă nu e în seara asta, mâine va fi de zece ori mai greu, dacă cineva va da alarma în UB. E duminică după-amiază. Seara se apropie cu repeziciune, iar panica începe încet-încet să ne cuprindă.