Celula 61 (14)

Mă uit la Hans, aproape nu îndrăznesc să fac niciun pas. Nici înainte, nici înapoi. Îmi face semn să mergem spre niște tufișuri aflate în fața noastră. Îmi iau inima-n dinți, și fac primul pas. Apoi pe al doilea. Văzuți din afară, probabil că semănăm cu niște turiști care se plimbă și admiră împrejurimile. Nici măcar nu ne grăbim, nu vrem să dăm senzația că fugim de ceva. Tufișurile sunt cam la 20 de metri depărtare, și până la urmă ajungem cu bine. Nu ne-a văzut nimeni! Cine știe unde-o fi fost în acel moment cel care era de gardă?

Ajunși în tufișuri, ne lăsăm în jos și încercăm să ne ascundem. Seara se lasă încet, e acel moment în care ziua e pe sfârșite, iar lumina de afară e difuză. Înaintăm mergând pe vine, și ne rugăm să vină întunericul. Ajungem lângă calea ferată, trecem pe cealaltă parte. Ne gândim la acea cale ferată ca la o busolă. Nu ştim încotro să ne îndreptăm, dar despre calea ferată știm sigur că merge spre Rusia. Asta dacă nu cumva ne-am încurcat și mergem înapoi.

Ajungem lângă niște clădiri de unde se aud voci. Oamenii își văd de rutina lor zilnică, în timp ce noi ne furișăm pe lângă ei. Suntem acum într-un punct mort. La vreo 30 metri de clădiri, suntem într-un loc care pare a se termina abrupt. E noapte și nu vedem nimic în jos. Ascultăm și auzim o apă. Nu ne amintim să fi văzut vreo apă pe hartă.

Panta pare a fi aproape într-un unghi de 90˚, dar nu asta e problema. Problema e că nu știm unde se termină, cât este de adâncă acea vale în care trebuie să coborâm. Stăm pe burtă și nu avem curaj să pornim mai departe. Înapoi, spre clădire, nici nu se pune problema să mergem. După un sfert de oră, Hans îmi spune că el pornește coborârea. Bine, dacă spui tu, mergem! Tot pe burtă, ne dăm drumul încet în jos, aproape în picioare, încercând să ne ținem de ce putem în cale. Nu are mai mult de 7-8 metri, ajungem foarte repede jos. Și cât timp am pierdut!

Regăsim calea ferată și o urmăm, din nou. Mergem paralel cu ea, mergem de cel puțin două ore, la adăpostul nopții. Deodată, în depărtare, vedem o căsuță luminată. Facem un ocol foarte mare, spre dreapta. Suntem acum în plin câmp. Mergem grăbit spre nord. La un moment dat, auzim o mașină, venind din spatele nostru. Hans îmi face semn și începem să fugim. Spre dreapta, fugim disperat, fără oprire. Când vedem farurile mașinii luminând drumul, ne aruncăm la pământ. Nu mișcăm, nu scoatem nici cel mai mic sunet. Nu suntem protejați de nimic, nu e nici măcar un tufiș mic în spatele căruia să ne ascundem. Suntem întinși la pământ, cu inima bătând nebunește și ne rugăm în gând să nu fim văzuți.

Noaptea ne ajută, mașina trece la 50 de metri de noi, urmându-și drumul, iar noi răsuflăm ușurați. Încă o dată, am scăpat! După un sfert de oră, petrecut așteptând culcați la pământ, ne hotărâm să ne continuăm drumul.

Întâlnirea cu mașina ne face să ne schimbăm planul. Nu mai mergem pe lângă calea ferată, ci încercăm să ținem direcția spre nord, dar la distanță de ea. Lăsăm căsuța luminată în urma noastră. Ajungem la o pădure, iar Hans zice să mergem la adăpostul ei. Cred că e trecut  mult de miezul nopții, suntem obosiți, iar până la urmă ne decidem să facem un popas. Ne așezăm lângă niște copaci și ne ia somnul.

Mă trezește Hans, la un moment dat. Atât de frig nu cred că mi-a fost vreodată. Suntem îmbrăcați sumar, eu un pic mai bine decât el, într-o scurtă din imitație de piele, tricou și o pereche de blugi, iar el într-un pulover și pantaloni reiați. Frigul îmi pătrunsese adânc în oase, și fără să mă fi trezit el, nu știu dacă mă mai trezeam. Mâncăm o ciocolată Mars pe care ne-o cumpărasem în UB. Ne dăm seama că nu ne-am pregătit deloc pentru evadarea noastră. Ne e frig, foame, sete, somn și nici măcar nu știm unde suntem. Totuși, suntem convinși că după atâtea ore de mers nu avem cum să nu fim în Rusia. Ne gândim că acea căsuță pe care am văzut-o o fi fost punctul de trecere a frontierei ruse. Gândul ăsta ne dă energia de a merge mai departe.

Mergem în continuare în pas rapid prin pădure. La un moment dat, auzim lupii. Cine a auzit lupii urlând, aflându-se în pădure, știe ce sentiment ai în acel moment. Pentru mine, a fost a doua oară  în acea seară, poate a treia, dacă socotesc şi maşina din noapte, când aproape am făcut pe mine de frică. Fără să fie nevoie să ne sfătuim ce să facem, o luăm amândoi la fugă spre stânga, unde bănuim că ar trebui să fie acea cale ferată. Orice, numai să ieșim din acea pădure! Din nou, în câmp deschis. O mai fi mult până dimineață? Oare unde ne aflăm?