Celula 61 (11)

Sâmbăta viitoare plecăm! Acesta e planul. Detaliile le stabilim pe parcurs.

Iată la ce ne-am gândit deja: le vom spune lui Khulan şi lui Ono că mergem într-o excursie în Gobi, de unde ne vom întoarce luni dimineaţă. Ele sunt singurele care ştiu locul unde se află apartamentul şi ultimul lucru pe care îl dorim este să fim căutaţi acolo în week-end. În acea sâmbătă dimineaţă, în avionul care pleacă din UB spre Moscova se vor sui cei care doresc să plece pe acea cale.

Toţi avem această opţiune, cu excepţia lui Hans. Dacă în următoarea săptămână va reuşi să-şi recupereze paşaportul de la Poliţie, atunci va încerca şi el această cale de ieşire. Dacă nu, iar asta e cel mai probabil să se întâmple, pentru el singura soluţie este de a încerca să treacă graniţa ilegal, spre o ţară vecină Mongoliei. Odată trecut dincolo, ar trebui să contacteze ambasada Marii Britanii, de unde speră că va primi ajutor.

În acel moment am luat o decizie care, probabil, va isca nedumerire: nu voi pleca cu avionul, ci îl voi însoţi pe Hans. A fost o decizie pur emoţională, pe care e foarte greu să o explic în acest moment. Să fi fost de vină tinereţea mea? Dorinţa de aventură? Loialitatea faţă de o persoană pe care o consideram prieten? Ulterior, m-am gândit mult la motivaţie, şi cred că, dacă Hans mi-ar fi spus să plec cu avionul şi ar fi insistat să fac asta, cel mai probabil m-ar fi convins. Însă el a acceptat decizia mea, mi-a mulţumit că fac asta pentru el şi a rămas stabilit: voi fi alături de el în încercarea de a evada din Mongolia.

Avem nevoie de o hartă. Mai întâi, pentru a vedea care ne sunt opţiunile, deşi, după cum ţineam minte de la geografie, Mongolia nu are prea multe ţări vecine. Doar două: Rusia şi China. Opţiuni limitate, şi mai ales, nu prea prietenoase. Alegerea se impune singură: Rusia, indiferent că e Rusia, nu e China. Asta e una. Doi, Rusia e la nord, iar China e la sud. Tot la sud, înainte de China, e deşertul Gobi. Facem haz de necaz: e locul unde ne-au tot ameninţat mongolii că ne-au pregătit o groapă. Ar fi cazul să evităm acea groapă, nu-i aşa?

Până la graniţa cu Rusia sunt vreo 200 de km. Pe hartă, vedem că există un drum care duce din UB până într-un sat care se numeşte Sukhbataar. Acolo pare a fi punctul de intrare al trenurilor care vin dinspre Rusia. Nu e foarte departe, ne gândim că dacă plecăm cândva în după amiaza zilei de sâmbătă, după ce vom şti că restul lumii a plecat în siguranţă, vom reuşi ca până seara să fim în Sukhbataar. Iar acolo...ei bine, acolo vom vedea.

După cum se vede, e un plan simplu. Stupid, puţin disperat, dar simplu. Cu mintea de acum aş fi avut şi alte idei. Chiar şi atunci, după ce planul nostru a eşuat în parte, şi am dat din lac în puţ, aş fi avut alte idei. Una genială ar fi fost ca eu să trec graniţa normal, cu trenul, şi să-l aştept pe Hans dincolo. Însă e greu de spus dacă fără mine secvenţa de întâmplări ulterioare ar mai fi fost aceeaşi. Eu aş fi trecut fără probleme graniţa. Hans, însă, ar fi reuşit să ajungă viu şi nevătămat dincolo?

Deciziile sunt luate, planul e pus la punct, atât cât se poate. Mai avem doar câteva zile până sâmbătă. Dacă nu avem cum să anticipăm toate detaliile, trebuie să ne pregătim sufleteşte, măcar. În mod ciudat, mă simt împăcat. Ce-o fi, o fi.