Celula 61 (13)

Mergem în pas rapid. Cât de rapid putem, deja am parcurs kilometri buni de când nici măcar nu a trecut pe lângă noi vreo maşină. Suntem în mijlocul lui nicăieri, care pare să fie nesfârşit.

Vine o maşină! Facem semne disperate cu mâna. E un Mercedes, care opreşte lângă noi! Îi arătăm pe hartă Sukhbataar şi ne face semn să urcăm. Deschidem uşile din spate şi urcăm. Încă nu ne vine să credem! E un tip pe la vreo 45 de ani, îmbrăcat în costum. Nu vorbeşte, nici el, engleză. Conduce relaxat, chiar cu o viteză foarte mare pe alocuri. Peste 130, deşi drumul e destul de prost. Poate să aibă şi peste 200, nu simt niciun fel de emoţie. Îmi ajunge adrenalina pompată de apropierea momentului în care vom trece graniţa. După câteva zeci de minute maşina se opreşte. Am ajuns. Când coborâm, Hans vrea să-i întindă nişte bani. Şoferul refuză şi demarează în trombă.

Hans zice să căutăm un bar. Vrea să bea ceva, spune că altfel nu poate rezista. Încerc să mă împotrivesc, dar nu mă ascultă. Nu mai avem decât dolari, tugricii s-au dus. Îi spun asta şi zice că va fi în regulă. De ce să nu ne accepte dolarii?

Găsim un bar, nu e prea mare, sunt vreo 3 mese. Ne aşezăm la una, şi comandăm ceva de băut. Hans ia o vodcă, iar eu un suc, ceva ieftin. Intră un mongol şi ne salută. Îi spunem şi noi hello. Se duce la bar, îşi ia un suc, după care vine şi se aşează la masa noastră. Ne schimbăm la faţă instant, dar încercăm să ne păstrăm calmul. Vorbeşte o engleză de clasa a treia, cu accent puternic, şi nu prea ne înţelegem. Ne întreabă de unde suntem şi ce facem pe aici. Noi - turişti, din Anglia. N-avem bagaje, iar asta provoacă suspiciune. O vedem pe faţa lui.

Când se duce la toaletă, Hans îmi spune că e convins că e vreun poliţist de frontieră. Părerea mea e că nu arată a poliţist, dar nu am de unde şti sigur asta. Nici nu s-a prezentat ca fiind unul. Când se întoarce, din una în alta ne întreabă dacă avem paşapoartele la noi. Că ar vrea şi el să vadă cum arată un paşaport englezesc. Hans îi spune că sunt la poliţia din UB, pentru aplicarea vizei. Îl vedem că nu ne crede, dar pentru moment nu are ce să mai zică. Plăteşte şi pleacă. Ne spune "la revedere". S-o crezi tu că o să ne revedem!

Ne grăbim să plecăm şi noi. Încercăm să plătim şi oferim barmaniţei dolarii. Se uită la ei cu mirare şi ne refuză! Nu ştie engleză, însă înţelegem că nu are nevoie de dolari, ci de tugrici. Mă uit nervos la Hans şi mai că-mi vine să-i fac o scenă. Scosesem o bancnotă de 5 dolari, consumaţia nu cred că era mai mult de 2. Hans scoate din buzunar o bancnotă de 20 de dolari şi i-o întinde. Barmaniţa - nu şi nu. Începe să se enerveze. Asta ne-ar mai trebui - să cheme Poliţia! Începem să o rugăm, cred că se citeşte disperarea în privirile noastre. Până la urmă, ia bancnota de 20, se uită pe o parte şi pe alta la ea, după care ne face un semn de încuviinţare. Am scăpat!

Ieşim repede din bar, să nu se răzgândească. Şi acum, unde mergem? Unde e graniţa? Se apropie o maşină. E un jeep dintr-ăla militar, rusesc. Mai văzusem în UB, e destul de comun în Mongolia. Îi facem semn şi se opreşte. Cu degetele, sugerând trecerea pe jos a graniţei, îi arătăm că vrem să trecem dincolo. Dă din cap a înţelegere şi ne invită să urcăm în spate. În faţă mai e un pasager.

O fi atât de uşor? După fix cinci minute se opreşte şi ne face semn să coborâm. Îi dăm bancnota de 5 dolari şi pleacă mulţumit. Am coborât. În dreapta noastră e o clădire micuţă, fără etaje. Pare a nu fi nimeni în zonă, însă ce văd alături de ea aproape mă face să mă scap pe mine de frică. E un obiect simplu: un steag. Al Mongoliei. Îmi dau seama că ne-a lăsat lângă punctul de trecere al graniţei. Iar acum, când va ieşi din clădire un poliţist de frontieră, ce vom face?