Aveam vreo 10 ani. Eram afară, jucam badminton cu prietena mea, Ioana.
L-am văzut la balcon, i-am zâmbit şi i-am făcut cu mâna. Din când în când, mă uitam cu coada ochiului înspre el, şi mă simţeam atât de mândră, că până şi loviturile îmi deveniseră măiestre.
L-am văzut aplecându-se în afara balconului şi m-am oprit:
- Tată, ce faci?
- Irina, de ce loveşti cu paleta în pahare de şampanie?
Atunci mi-am dat seama: era beat. Din nou. Prietena mea a început să râdă, iar eu am râs cu ea, ruşinată, încercând să ascund ce era în sufletul meu.
Mai târziu, mama mi-a zis că băuse o sticlă de vin şi apoi o bere. Să-l iert, că nu este om rău.
23.9.09
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
7 comentarii:
cât de aievea e situatia descrisa de tine.
ma revad în anii adolescentei mele, în aceleasi conditii.
doar ca aceasta atmosfera zilnica din casa noastra m-a facut sa ma scàrbesc pentru totdeauna de bautura, atàt pe mine, càt si pe sotul meu.
dar ne luptam cu EI, parintii nostri zi de zi.
Da, din păcate, uneori suntem nevoiţi să ne spunem cu amărăciune că părinţii nu ni-i alegem, pentru a trece peste dezamăgirile pe care ni le-au produs.
Eu sper că nu am să repet greşelile lor...
E tare limpede PA-ul asta. Mi-a curs firesc inaintea ochilor, imi pare rau ca n-am prins votarea. Ups, am gandit cu voce tare... :P
Leo dragă, data viitoare dacă nu mă votezi, nu ştiu ce-ţi fac! :)
Scriu cu greu acest comentariu, imi tremura mainile de frica... Am inteles, sa traiti ! :))
Tare mi-a plăcut acest PA!
Mulțumesc, Călin.
După cum ziceam, mă bucură mult complimentele primite de la tine!
Trimiteți un comentariu