Să aberăm pe o temă dată (5)

Tema de azi: "Imaginati-va ca ati gasit Masina Timpului. Unde ati fost si ce ati vazut?" propusă de gamalia.

Nu-mi pot reveni. Am reușit să aflu toate secretele Universului. De câteva zile stau și-mi aștept sfârșitul. Sau ce-o mai urma.

Totul a început acum două luni. Sunt o persoană oarecare, niciodată n-am fost foarte inteligentă, întotdeauna undeva pe la mijlocul clasei. N-am făcut avere, nu l-am găsit încă pe Făt-Frumos. M-am mulțumit întotdeauna cu puțin, nu am știut să ies în față, nici măcar când aveam o idee. Asta nu s-a întâmplat de prea multe ori, așa că nu am mari regrete.
Acum două luni m-a trimis șeful să duc un pachet la Brașov. La întoarcere deja se făcuse seară. Conduceam liniștită, fără să bag prea tare de seamă ce se întâmplă în jurul meu. N-am băgat de seamă nici avertizorul de benzină, care mă anunța că benzina e pe terminate. Undeva între Câmpina și Ploiești, în plin câmp, mașina mi-a murit. Pana prostului. Sau a proastei, fiind cazul meu.
Ce puteam face? Am pus avariile și am început să mă gândesc. Cine oare ar fi fost dispus să vină de la București să mă remorcheze? Deodată, am văzut pe cer ceva care arăta ca o minge de foc. Se deplasa cu o viteză uimitoare pe o traiectorie descendentă. După câteva secunde, s-a izbit de pământ și a explodat cu un zgomot asurzitor. N-am stat prea mult pe gânduri, am coborât din mașină și am luat-o la fugă spre locul impactului. Astăzi mă întreb ce anume m-a făcut să fac asta, pentru că de obicei nu sunt foarte curajoasă. Nu mai are nici un fel de importanță, oricum.
La locul unde explodase acel obiect era format un crater adânc de vreo 10 metri. Nu se vedea nimic înăuntrul craterului, doar foc și fum. Lângă crater, totuși, mi-a atras atenția un obiect. Arăta ca un telefon mobil, numai că era mai mare și avea foarte multe butoane care luminau. L-am luat în mână și în aceeași secundă am simțit o ușoară amețeală. Când mi-am revenit, mi-am dat seama că sunt cumva conectată cu acel dispozitiv. Mai întâi am auzit o voce care îmi spunea să introduc parametrii destinației. Destinația către ce? Dispozitivul mi-a răspuns: destinația temporală. Fără să mă gândesc prea mult, am spus 23 august 1944. Dispozitivul m-a întrebat atunci despre locul unde doream să ajung. Am zis București, era unicul loc unde-mi doream să fiu în acel moment.
N-aș putea să descriu senzația pe care am avut-o timp de câteva secunde, dar m-am trezit deodată într-un București care arăta diferit. Nu am recunoscut mare lucru, poate eram pe Calea Victoriei, poate pe Kisellef, nu știu, dar am intrat în panică atunci când am văzut oamenii și m-am gândit că vreau înapoi. Când am deschis ochii, eram lângă crater din nou.
Am fugit spre mașină, am telefonat la numărul de urgențe și le-am spus că explodase ceva pe câmp. Am păstrat dspozitivul. De atunci, am făcut multe drumuri în trecut, pentru că numai într-acolo poate merge. Am învățat să-l folosesc acum fără nici un fel de frică. Mi-am dat seama că pentru oamenii din trecut sunt invizibilă, din cauză că nu trupul meu nu călătorește, ci doar gândul. M-am plimbat peste tot unde s-a întâmplat ceva important, am văzut fiecare lucru așa cum s-a întâmplat și am aflat că istoria e deformată. Multe lucruri pe care le știm nu s-au întâmplat de fapt, în timp ce alte lucruri despre importanța cărora mi-am dat seama aflându-le, ne-au fost ascunse.
În călătoriile mele i-am întâlnit și pe cei care inventaseră acel dispozitiv. M-am intersectat cu ei de mai multe ori.
Deși puteau alege să facă altceva, au preferat să-mi deschidă ochii și să-mi spună tot ceea ce vroiam să știu despre secretele Universului. Mi-au spus că nu sunt primul uman care află aceste secrete, dar nu mi-au dat alte informații cu privire la ceilalți. Mi-au spus că, în caz că voi încerca să fac publice aceste secrete, cel mai probabil voi fi închisă într-un ospiciu, dar nu i-am crezut...

Cei de la Poliție mi-au spus că am avut o cădere  nervoasă și am clacat. Mi-au spus că m-au găsit tremurând și cu privirea pierdută. Zic ei că pana de benzină și frica de a rămâne singură în câmp m-au adus în starea asta. M-au internat la spitalul 9 și au început să mă îndoape cu tranchilizante. Povestea asta mi-au spus-o după câteva săptămâni în care aparent nu au avut cu cine să discute. Cică aberam despre un dispozitiv de călătorit în timp, secretele Universului, rase superioare și navete spațiale distruse într-o explozie.
Acum m-am liniștit. Le spun ce vor ei să audă. Dar, eu știu care e adevărul, iar adevărul e că timpul nostru s-a scurs.



Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, în cursul zilei de azi vor abera pe această temă și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian