Celula 61 (2)

Am ajuns la hotel. Se numește Gingis Han, bineînţeles, la ce mă puteam aştepta? Sau mai exact, ca să fie ca-n engleză - Chinggis Khaan Hotel.

Ăsta e:

Nu mă pricep eu la arhitectură, dar nu mi-a plăcut la prima vedere. Mi s-a părut puțin kitschos. Hotel de 4 spre 5 stele (românești), cred. Oricum, pentru mine, care vin de la un apartament situat într-o zonă de la periferia Aradului, pare a fi un pas înainte. Până la urmă, nu arhitectura contează, ci confortul. Mai târziu mi-am dat seama că seamănă cu pălăriile mongole, care sunt ţuguiate la mijloc. Mi-am luat şi eu una, o mai am pe acasă. Deşi nu ştiu ce-aş putea face cu ea, că s-a gândit maică-mea să o spele de praf la maşina de spălat şi s-a deteriorat. Numai maică-mea putea să facă asta. În fine, am cam deviat de la 1998.

Ajungem la recepţie. Hans pare să fie cunoscut pe acolo. Îmi ia o cameră şi merg să mă cazez. Îmi zice să vin într-o oră jos ca să mergem la cazino. Îmi iau inima în dinţi şi îl întreb:

- Dar ce ai de gând să facem acolo? [Dumb question]

- Nu-ţi fă probleme, mate, sunt în formă. Ieri am câştigat vreo 3.000 de dolari la blackjack şi ăştia mă aşteaptă să-i reinvestesc.

- 3.000 de dolari? Glumeşti, nu?

- Nu, mate, doar nu crezi că te mint? Aseară am dormit cu ei sub pernă, să nu mi-i fure nimeni. Ai încredere în mine, că e aşa cum îţi spun.

- OK, dacă zici tu, aşa o fi.

Urc în cameră. Priveliştea e de rahat, după cum mă aşteptam. Mă uit la geamuri şi mă întreb cum s-or deschide. Apăs pe un mâner şi împing. Aproape sar în afară cu totul. Respir adânc să-mi treacă sperietura şi mă uit în jos. Nu-i rău, simt un curent de aer care mă răcoreşte.

Deja oboseala începe să mă cuprindă. Nu am dormit de vreo 36 de ore, cred. Ulan Bator (UB) e cu 5 ore înainte față de România. Începe să se facă seară, dar corpul meu e setat pe ora de acasă. Pentru mine e amiază spre după-amiază.

Cobor în holul hotelului şi mă întâlnesc cu șefu'. Eu cu 50 de dolari, toţi banii mei, el cu 3.000. Asta e, el e șefu', eu sunt eu. Se salută cu unul cu o faţă de mafiot local. Puţin brăzdat pe faţă. Aflu mai târziu că e un bucătar vestit în UB. S-o fi crestat pe faţă când tăia ceapă, cine ştie? Face nişte mâncăruri a la français cu o frunză verde pe margine, o bucată de brânză pe centru şi nişte chestii indefinibile pe lateral. Eu prefer mâncarea noastră. Se vede, de altfel. Sănătoasă şi cu multe calorii.

Mergem la masa de blackjack. Habar n-am să joc. Pentru moment studiez situaţia şi fac galerie. Sper să fiu muză bună şi să mă aleg şi eu cu ceva. E bine, pentru moment câştigă. O fi aşa de uşor? Îmi zice:

- Fii atent, printre dealeri sunt vreo câţiva români de-ai tăi! 

- Serios?

- Da, uite, cea care schimbă acum e româncă.

Îmi zice cum o cheamă şi o salută.

E o tipă frumuşică, micuţă de statură, îi zic şi eu "Bună ziua". Se uită surprinsă la mine şi mă întreabă dacă sunt român.

- Bineînţeles. Român din Xxxxx .

- Ei, da, din Xxxxx. Şi eu sunt tot din Xxxxx.

- Ce mică-i lumea! Cum ai ajuns aici?

- Suntem 5 din România, am venit din Burma. Se câştiga mai bine acolo dar era o situaţie politică instabilă, iar firma ne-a trimis aici. Auzi, îmi zice, nu te supăra pe mine, dar nu am voie să vorbesc prea mult cu clienţii. Politica cazinoului. Se tem să nu facem afaceri cu chips-urile lor. Poate mai târziu ne vedem şi mai stăm de vorbă.

- E OK, înţeleg. Stai liniştită.

Avea să fie prima şi ultima dată când aveam să stau de vorbă cu ea. Am mai văzut-o la un moment dat la intrarea hotelului, dar a părut că nu mă cunoaşte şi nu am vrut să o deranjez. Ce viaţă interesantă pe ei. Dacă nu aş fi aşa de neîndemânatic, poate aş încerca şi eu.

Înapoi la joc. Am înţeles regulile, mi se pare destul de simplu. Hit! Stop! Îi cer nişte bani şefului şi îmi dă o bancnotă de 100. Ce tare, dublu față de suma mea! Încep cu licitaţia minimă, de 5 dolari. Vine un chelner lângă mine şi mă întreabă dacă vreau ceva. Mă uit la el, nu sunt decis să cheltuiesc ceva din sută, dar Hans îmi spune că e OK, tot ce vreau dacă stau la masă şi joc e gratis. Serios? Gratis! Best things în life are free! În mintea mea, chiar era gratis. Nu ştiam că am să las suta acolo şi își vor acoperi orice cheltuială cu Jack-ul pe care l-am comandat.

Am început să joc. Inima stă să-mi sară din piept de emoţie. E altceva! Pokerul mecanic cu roşu-negru, la care mi-am pierdut odată banii cu care trebuia să mă duc la mare, pare a fi o amintire urâtă pusă într-un colţ al creierului la care nu mai am acces.

Încep totuși să accesez colțul când încep să pierd. Joc prea prudent, mă opresc prea jos şi dealerul e mereu peste mine. La 50 de dolari pierduţi deja amintirea începe să mă bântuie. Mă întreb dacă n-ar trebui să mă opresc. Aş putea face lucruri mai bune cu 50 de dolari. Hai să mai joc! Pun miza şi încep să joc mai curajos. Câştig câteva mâini! Ce tare! Aşa se joacă! E timpul să mai iau un Jack. Şi o bere. Chelnerul se uită mirat la mine. Bere cu whisky?

- Da! Ce, n-ai mai văzut? Bring me the alcohol!

Ajung la peste 100. E bine, poate ar fi bine să mă opresc. Hans îmi zice să mergem la poker. Nu-i bine, poker ştiu să joc, dar parcă mi se pare mai fair blackjack-ul. Bine, până la urmă sunt banii lui, hai să mergem. Mă curăţ repede. Mai am totuşi nişte bani. Banii mei. Ar fi timpul să încerc să recuperez ceva, nu? Văd că au şi ei pokere mecanice cu roşu-negru. Pe astea le cunosc bine, ar trebui să încerc să recuperez acolo. Pierd în 3 minute tot. Negru de supărare mă duc să-l caut pe Hans. E la ruletă acum. După faţa lui, pierde. După faţa lui, e beat. Nasol. Îmi amintesc că una din "sarcinile" mele nescrise în job description e să am grijă de el când e beat.

În prima seară când l-am cunoscut, abia ce ajunsesem din Xxxxx în Arad, şi m-a luat la băut. După care, ieşind din restaurant pe la 1 noaptea, m-am trezit că habar nu aveam unde sunt. Hans umbla beat pe străzi şi îmi zicea să-l ajut să ajungă acasă. Englez-noaptea-în Arad-de dus acasă. Întrebare: Unde sunt? Unde e acasă? Până la urmă i-am luat telefonul şi am sunat la primul nume cunoscut. Norocul meu că a răspuns. Mi-a zis o adresă, am luat un taxi şi ne-a dus. Când am ajuns în faţa blocului Hans mi-a zis că recunoaşte zona. A găsit destul de ușor apartamentul. Există un Dumnezeu al beţivilor, cu siguranţă.

Înapoi în UB, Hans pierdea, după cum ziceam, şi se îmbăta. Până la urmă s-a enervat şi mi-a zis că pleacă.

- Unde pleci? Stai aşa. Hai să te ajut.

- Mate, mă duc să iau o gagică şi mă duc sus.

- Bine, tu îţi iei o gagică şi eu ce fac?

- Ce, vrei şi tu una?

Mă tentează, ştiu că are bani s-o plătească, nu-mi fac griji pentru asta, dar eu ştiu cum o fi cu fetele astea? N-am fost niciodată cu vreo prostituată. Să încep în Mongolia? S-au întâmplat atâtea lucruri noi pe ziua de azi. Încă o nouă experienţă? Să vedem. Mă mai gândesc.