Celula 61 (4)

Mi-am dat seama că ar trebui să spun și câteva cuvinte despre firmă, pentru că [probabil] mulți dintre voi v-ați întrebat. Firma activa în time-share. Pentru cine știe ce înseamnă time-share, știe și că în domeniu sunt foarte mulți țepari. La 11 ani de când am ieșit forțat, dar ușurat din domeniu, încă sunt convins că Hans nu era unul dintre ei.

Am mai multe motive pentru a crede asta. Principalul e că, la un moment dat, când situația se înrăutățise, iar Hans nu era acolo, mulți dintre noi am vrut să plecăm. Însă el ne-a spus să rămânem pentru că va veni și va pune toate lucrurile la punct. Mai mult, ne-a și convins de asta.

S-a dovedit mai apoi că întoarcerea lui a fost cea mai proastă decizie pe care o putea lua. Într-un final, ea a dus la luarea unor hotărâri disperate care ne-au salvat viața, însă ne-au dus, inevitabil, în celulele sordide din Ulan Ude, Bureatia.

Pe de altă parte, Hans era în mod evident mână largă. Își plătea oamenii de vânzări cu comisioane foarte mari, el însuși cheltuia sume mari de bani pe hoteluri și restaurante. Însă cred și astăzi că problema a fost una de neștiință a administrării banilor. Administrați corect, banii pe care îi încasam ar fi ajuns și pentru comisioane și pentru restaurante și pentru hoteluri și pentru a nu ajunge în situația în care s-a ajuns.

Orice aș spune acum legat despre rolul meu în toată afacerea asta ar suna ca o scuză, așa că nu voi insista foarte mult în direcția asta. În Mongolia am lucrat pentru 600 de dolari pe lună, iar ăsta mi se părea un salariu decent. Eu nu am fost niciodată un vânzător, nu am știut niciodată să negociez. Mă ocupam de partea administrativă - aveam grijă de cele necesare biroului, țineam contabilitatea primară, mergeam la bancă să depun banii și alte lucruri dintr-astea. Unicul meu câștig din Mongolia a fost o experiență de povestit la nepoți.

=================================

Ei bine, după un somn de vreo 3 ore, aud bătăi puternice în uşă. Era Hans, care se panicase că mă rătăcisem prin hotel. I-am deschis, m-a aşteptat să mă îmbrac şi am purces spre noul meu loc de muncă.

Ieşim în stradă și îl întreb dacă e departe. Îmi zice că nu, dar vom lua o maşină. Traversăm pe cealaltă parte a trotuarului, după care Hans întinde o mână spre stradă. Mă uit la el, mă uit în lungul drumului - nici un taxi. Îl întreb dacă semnalizează ceva şi îmi zice că aici aşa e obiceiul. Ieşi în stradă, întinzi mâna şi se va opri cât de curând o maşină şi te va lua. Nici nu termină bine de explicat şi se opreşte un jeep. Mă uit la el întrebător - asta o fi maşina noastră? nu-i prea fancy? -, dar el îmi zice că e în regulă, să mă urc. Bine, urc, dacă aşa e obiceiul, cine-s eu să mă împotrivesc?

Ulterior aveam să am parte de multe surprize de-astea. Oameni care merg în drumul lor, oriunde-o fi acel drum, se opresc şi fac pe-a taximetriştii, ducându-te oriunde vrei tu, poate în cu totul altă parte faţă de cum mergeau ei. Nu-i rău deloc.

O secundă mai târziu mă întreb cum se face plata, pentru că mașina nu avea [evident] nici un apărat de taxat. Îl întreb pe Hans şi îmi zice că tariful e de obicei cam acelaşi - 5-600 de tugruci. Tugrucul ăsta e moneda din Mongolia; de fapt se scrie togrog - cu caractere apropiate de cele ruseşti. 600 de tugruci însemna cam 75 cenţi, dacă nu mă înşeală memoria, hai să zicem 1 dolar. Nu era prea rău, pentru un drum de vreo 3-4 kilometri. Taxi ieftin şi la orice oră din zi, indiferent de distanţă.

Hans îi zice unde să meargă, într-o mongoleză absolut relativă. Șoferul dă semne că a înţeles şi pornește. Pe drum Hans mai zice din când în când "right" sau "left", vrând să dea impresia că ştie unde merge. Probabil că aşa și era, dar nu sunt sigur că șoferul înţelege ce spune el. Mai ales că la un moment dat pomenește şi ceva în romană. Hans, cu limbile străine, e extrem de amuzant. Odată mi-a spus "I am dreapta" dorind să spună că are dreptate și ținând să arate că știe română. L-am lăsat să fie dreapta, bineînțeles.

Prima impresie despre UB văzut din maşină nu e una foarte bună. Mi se pare extrem de murdar. Peste tot sunt blocuri cam cum se văd în zonele noastre industriale, o combinaţie între arhitectură rusească, cu blocuri mari şi solide, şi arhitectură chineză, care e tot pe-acolo. Am senzaţia că un bloc dintr-ăla înghite vreo câteva mii de asiatici. Şi probabil că nu sunt foarte departe de adevăr. Foarte ciudat mi se pare mirosul din aer. Miroase urât, a ceva stricat, chiar a hoit pe alocuri. Mai târziu aveam să înţeleg ce anume era.

Clădirea în care e biroul e situată undeva în spatele unor blocuri, nu la stradă, în interiorul unui spațiu care se dorește a fi un fel de parc, însă lipsește iarba cu desăvârșire și toboganele sunt atât de ruginite încât nu cred că se suie copiii în ele vreodată.

Clădirea are la parter o "alimentară" de unde poți cumpăra țigări contrafăcute, ciocolată Mars, chipsuri Pringles și supă cu tăiței la cutie. Plus hârtie de muște. În Mongolia e o problemă cu muștele. Cum sunt la noi țânțarii, așa e în Mongolia cu muștele. Din cauza asta, hârtia de muște mi s-a părut mai târziu o invenție extraordinară. Dacă o pui dimineața într-un colț al încăperii, a doua zi dimineață e plină. Niciodată nu am înțeles de ce erau atâtea muște. Clima în Mongolia e cu mult mai dificilă decât în România. Doar în iunie și iulie sunt luni ceva mai calde. După aceea, începe să se răcorească din ce în ce mai mult, iar în iarnă se ajunge și la temperaturi de minus 40˚-45˚.

Asta am aflat-o de pe internet, pentru că iarna m-a prins în Siberia.