Celula 61 (6)

La biroul din România sunt probleme, iar Hans e nevoit să plece. În Mongolia totul pare a fi în regulă, deşi liniştea e puţin tulburată de vestea deschiderii firmei de la hotel. Hans nu-şi face griji în legătură cu ei. Cred că ar fi fost mai bine să nu ne spună de faptul că-i știe drept ţepari. Ne zice că şpaga pe care a dat-o către cineva mare din Poliţie ne va asigura protecţie, indiferent ce se întâmplă.

Pleacă şi ne lasă cu inima îndoită. C. este desemnat şef. E mai tânăr cu vreo 2 ani decât mine. Nu mă deranjează tinereţea lui, ci mai degrabă lipsa lui de experienţă. Îl văd emoţionat din cauza noii responsabilităţi, însă, după câteva zile, se acomodează şi totul reintră în normal. Clienţi fericiţi, angajaţi mulţumiţi.

=========================

A trecut cam o lună şi jumătate de când sunt în Mongolia. Nu mi s-a făcut dor de România. Mi-e bine aici, nu resimt în nici un fel nevoia de a pleca.

Într-o dimineaţă, vestea ne loveşte ca un trăznet: cei cu firma de la hotel au fugit! Ne spune Khulan că s-a dat ştirea la radio. Aparent, au "vândut" de vreo 30.000 dolari şi nu au depus niciun ban în vreo bancă locală. Puseseră pe uşile camerelor de hotel etichete cu "Nu deranjaţi". La un moment dat, managerul hotelului a intrat la bănuieli, pentru că nu mai ieşea nimeni din camere, şi a chemat poliţia. În urma investigaţiilor, s-a descoperit că plecaseră de câteva zile, cu avionul. Pe aeroport nu i-a oprit nimeni, bineînţeles. Pe lângă suma de bani pe care o luaseră cu ei, lăsaseră în urmă o notă de plată enormă la hotel, pentru cazare şi telefoane. Plus clienţii cărora le furaseră banii. Printre ei e şeful reţelei locale de televiziune prin cablu, care are şi un post tv propriu.

O situaţie care nu anunţă nimic bun pentru noi.

După câteva zile începe nebunia. Suntem chemaţi cu toţii la Poliţie pentru declaraţii. După o aşteptare de vreo câteva ore, intru la interogatoriu. Cum mă numesc? De unde sunt? Ce face firma? Câţi clienţi avem? De unde îi aducem? Ce vindem? Ce facem cu banii? Cine ne ţine contabilitatea? Unde este patronul firmei? Ce ştim despre cei care au fugit? Avem vreo legătură cu ei? etc. Ne dau drumul, nu au nimic contra noastră. Ce ar putea avea? Afacerea e legală. Totuși ne zic că sunt cu ochii pe noi, să stăm fără griji, cineva va trebui să plătească.

Hans e tot în România. Vorbim cu el, dar e aproape tot timpul beat. Ne linişteşte, ne tot reaminteşte de persoana importantă căreia îi dăduse şpagă şi care ne va proteja. Ne tot repetă că nu există publicitate negativă, ci doar publicitate. Se aşteaptă chiar la o creştere a vânzărilor. Pentru noi, însă, situaţia nu este nici pe departe roz.

Khulan ne spune că pe acel post tv au început să facă emisiuni despre firma ţeparilor. Se aminteşte şi de firma noastră, bineînţeles, n-au cum să rateze faptul că lucrăm în acelaşi domeniu. Asta se vede aproape imediat în vânzări. Oamenii nu mai au încredere să cumpere. Însă nu asta nu e cea mai mare problemă, ci faptul că începem să avem reveniri. În fiecare zi vin măcar 2-3 clienţi dintre cei care au cumpărat şi îşi cer banii înapoi. Contractele sunt beton, şi C. decide să rămânem fermi pe poziţie şi să refuzăm.

E seară, aproape de ora la care închidem, şi văd 5 bărbaţi intrând în birou. Sunt toți în costume, dar instinctiv simt că ceva nu e bine. Unul dintre ei cere să vorbească cu şeful.

C., împreună cu Khulan, discută cu el în camera unde, de obicei, se semnează contractele. Biroul nostru e împărţit în trei de nişte pereţi din sticlă, cu uşi prin care se ajunge dintr-o cameră în alta. Prima încăpere astfel formată e anticamera, unde e secretara, în mijloc e biroul în care se semnează contractele, iar în ultima încăpere sunt birourile noastre. 2 dintre bărbaţii care-l însoţeau pe tipul ăsta s-au aşezat la intrarea biroului de contracte, iar ceilalţi doi sunt înăuntru, blocând în acest mod intrarea sau ieșirea din acel birou. Deşi pereţii izolează destul de bine zgomotul, îl aud pe tip urlând din când în când. Khulan e lividă, dar totuşi calmă. Îi admir calmul, încerc să mă încurajez că totul va fi în ordine.

Când se termină şi pleacă am un moment în care mă simt uşurat. Atât de uşurat încât aproape nu-mi vine să mă duc să-i întreb despre ce a fost vorba. Îmi spun că s-au înţeles să-i returneze banii în cursul zilei de mâine. Vreo 2.000 de dolari. Alternativa este deşertul Gobi. O groapă în deşertul Gobi.