A fost odată, ca niciodată, o biată mâță înfometată.
Pe prispă sta, aproape prinsă de-un cârcel,
Cu ochii mari și coada unduind alene,
Pândea-nspre locul unde zărise-un șoricel.
Ce se gândea sărmana? Îl prinde, îl mănâncă!
Dar rozătorul nostru-i cam iute de picior.
Așa că biata mâță, luând curba la dreapta,
Se-mpiedică rapid în colțul de covor.
Era prea mic și slăbănog piticul, își zise ea,
Chiar nu e timpul pentru el acum,
Se mai îngrașă el în timp ce crește, se mărește,
Iar când îl prind, va fi de zece ori mai bun!
PA în versuri pentru copii, în tema propusă de Călin: "Strugurii de sus sunt acri".
12.10.09
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
11 comentarii:
haha,
gandire de motan scolit, sau doar smecherit ? :))
Frumoasă poezie, versuri extrem de reuşite... O încântare...
gabi,
gândire de motan bandit, ca să rămân în acelaşi colorit ;)
Cristian, mulţam frumos! :)
Oa, nu te stiam asa de copilaros. :D
Poate, in ceva timp, vreun copilas dragut se va bucura de aceasta poezioara ! Mai stii ?!
Copilăroşi cred că suntem toţi, depinde de momentul în care ne aflăm :)
Un copilaş drăguţ, zici? Hmmm, să văd ce pot rezolva :D
e fabula? pt ca gandirea matei se regaseste si la oameni! :))
Da, posibil să fie o mâţă un pic umană :D
Mi-a placut :)
Iulia, mă bucur că ţi-a plăcut :)
E ca faza aia cu vulpea si strugurii:))...o seara buna:)
Trimiteți un comentariu