Celula 61 (3)

Am rămas singur în holul hotelului. E ora 11 noaptea şi eu tot nu am somn. Mi-e rău din cauza oboselii, însă nu cred că aş putea să închid acum ochii şi să dorm. Totul pare a se întâmpla extrem de repede, experimentez o mulțime de lucruri chiar din prima zi, care pare a nu se mai termina.

Nemaiavând bani de cheltuit, urc în cameră. Hans are o cameră la acelaşi etaj, cu vreo două uşi mai încolo. Trec pe lângă uşa lui şi trag cu urechea. Nu se aude nimic. O fi adormit deja? La cât era de beat, se prea poate.

În cameră mă uit puţin la televizor. Sunt vreo 3-4 programe mongoleze, vreo 2-3 chinezeşti şi ruseşti. Uite şi Discovery! Mă uit o perioadă, dar nu pot urmări ce vorbesc ăia. Schimb pe Fashion. E mai bine, pe ăsta pot să-l urmăresc fără să mă gândesc la nimic. Mă plictisesc repede şi de Fashion. Aş mai face ceva, dar ce? Oferta lui Hans pare tentantă acum, dar e un pic cam târziu. Mă duc din nou la uşa lui şi ascult. Tăcere. Bat uşor, de vreo trei ori. Nimic.

Mă întorc în cameră şi încep să studiez pliantele hotelului. Hopa, e un bar de noapte la ultimul etaj! În portofel mai am vreo 7 dolari. O bancnotă de 5 şi 2 de 1. Bancnotele pe care îmi fusese ruşine să le dau la cazino, pentru că erau prea mici. Trăiască snobismul meu! Probabil m-aş putea descurca cu 7 dolari, nu? Urc la etaj, e un bar în care intri direct din lift. E luminat difuz, totuşi observ că nu prea e nimeni prin zonă. Mă aşez la o masă şi iau un menu. Cam piperat, o bere e 5 dolari şi pare a fi singura băutură pe care mi-o pot permite. 

Se apropie de mine o chelneriţă şi-mi zice

- Hi! Ce-aţi vrea să beţi?

E faină, slăbuţă şi înaltă, aşa cum îmi plac mie. Vorbeşte stricat, normal. Îi zâmbesc frumos şi fac comanda. Îmi aduce berea şi apoi se aşează la bar. Se uită la un film, la un televizor atârnat într-un colţ de tavan. Obosit şi fără a gândi prea mult, îmi iau inima în dinţi şi mă mut și eu la bar. Se uită mirată la mine, dar îmi zâmbeşte. Bun, am o şansă, deci.

- Hello. Cum te cheamă?

Trebuie să repet întrebarea, se pare că nu cunoaşte accentul meu. Îmi zice că o cheamă Saikhna. Pronunţat "sahna" cu un "h" din gât. Ce limbă au şi ăştia. Îi spun şi eu cum mă cheamă. Probabil că are cam aceeaşi reacţie la numele meu, ca eu la al ei. Şi aici conversaţia se cam rupe. OK, tu - Saikhna, eu - eu, ce-aş mai putea să te întreb?

Mă salvează ea. Că de unde sunt? Îi zic:

- România. Tu ești din Ulan Bator?

Ce întrebare tâmpită! Îmi zice că da.

- Şi ce faci în viaţa de zi cu zi?

De parcă n-ar fi evident! E acolo, nu? Ce-ar putea face?!?

Spre norocul meu, îmi zice că e studentă. Bun, asta poate genera o conversaţie.

În rest, nu-mi mai amintesc ce am mai vorbit. Tot ce rețin e că vorbea destul de greu engleza și îmi mai încerca din când în când cunoştintele de rusă. Însă nu ajunsesem [încă] să vorbesc rusa. Când m-am uitat la ceasul de pe perete, era ora 2 noaptea şi eu încă eram treaz. A doua zi dimineață trebuia să merg la firmă, iar ora 8 părea extrem de aproape. Ne-am stabilit o întâlnire pentru a doua zi seara şi am plecat.

M-am așezat în pat pe când aveam aproape 48 de ore de când nu mai dormisem şi doar gândul asta m-a adormit instantaneu.