Celula 61 (5)

Biroul administrativ este situat la parterul clădirii, iar la etaj e forţa de vânzare. În biroul administrativ sunt câţiva mongoli (Khulan, Ono şi încă vreo 2) şi câţiva români, plus Hans.

Khulan e o tipă faină. Urâţică rău, dar o persoană plăcută. Plus că vorbeşte engleza perfect. Ono e şi ea OK, mai slăbuţ cu engleza, însă ne descurcăm. Secretara are un copil cu ochi verzi. Nimic ciudat în România, însă acolo e o ciudăţenie. Au venit chiar şi nişte doctori americani să îl vadă.

Dintre români, e unul mai tânăr ca mine, C., care se ocupă de contracte. L. e o domnişoară care lucrează pe vânzări, cu traducător. Mai e şi D., un bulgar românizat care se ocupă şi el de partea de vânzări şi de contracte. Suntem o echipă micuţă, dar ne înţelegem destul de bine.

Pentru mine, munca e cam aceeaşi ca în Arad. Cel puţin cât sunt în birou, nu am timp să-mi dau seama de diferenţe. Singura diferenţă e că în jurul meu aud vorbindu-se o limbă ciudată, pe care nu o înţeleg. Şi n-o voi înţelege niciodată, deşi am o înclinaţie nativă spre limbi străine. Ca să înţelegeţi cum sună mongola, ieşiţi în stradă, găsiţi o haită de câini şi enervaţi-i. Ei vor începe să latre, şi, iată! Aţi înţeles cum se aude limba mongolă! Reţineţi, nu lătrat normal, ci lătrat nervos. E posibil ca vreun mongol să mă contrazică şi să spună că limba lor e melodioasă, însă eu aşa o auzeam. Te obişnuieşti şi cu asta, totuşi.

Spre seară mergem să vizităm un apartament în zonă. E mai bine să închiriem ceva mai aproape de birou decât să aruncăm banii pe hotel. Dar, până una-alta, hai la cumpărături! O întrebăm pe Khulan unde se face aprovizionarea şi ne indică o hală din apropiere. O hală construită la rotund, seamănă cu o iurtă. Sau cu un "ger", pentru că aşa se cheamă în mongolă, pronunţat aproximativ "găr".

Mergem în grup, doar noi, românii. Intru în hală, fac câţiva paşi şi văd negru în faţa ochilor. Ies în goană de acolo. Mirosul e absolut insuportabil! Mi-a venit instantaneu să vomit. După câteva minute, mă hotărăsc să intru din nou. Tarabele seamănă [oarecum] cu cele din pieţele noastre. Căutăm carne de porc sau de vită. Degeaba. Nu au aşa ceva. Doar carne de pui şi carne de miel. De fapt, pe jumătate din tarabele pieţei e carne de miel şi doar la vreo trei carne de pui. Ei bine, da, carnea de miel puţea aşa. Ăsta e mirosul naţional al Mongoliei, cred. Aveam să mă obișnuiesc și cu el, în timp.

Mă îngrijorează murdăria pe care o văd peste tot. Nu numai pe mine, ci şi pe colegii mei. Ne hotărâm să riscăm şi ne oprim la prima tarabă cu carne de pui. O încercare în engleză, cerem câteva pulpe. Primim [normal] doar nişte priviri mirate, iar apoi vânzătoarea se întoarce către una mai tânără, către care latră ceva în mongolă. Aia dă din umeri. Nu-i nimic, ne dăm seamă că nu ne înţelegem în limba engleză şi descoperim limba universală: arătatul cu degetul. Îi arătăm pulpele şi numărăm pe degete câte vrem. Ne zâmbeşte fericită şi ne pune pulpele într-o pungă, după care ne zice ceva în mongolă. Zicem şi noi ceva în româneşte, ne zâmbim, îi mulţumim frumos, bye-bye şi plecăm.

Zilele trec una după alta liniştite. Firma are succes, nu au apărut încă niciun fel de probleme. În afara biroului, încă mă chinui să diger diferenţele între noi şi ei. În primul rând, la noi e mai curat. Da, mai curat am zis. Pe străzi, dar și oamenii, în general. Am senzaţia că mongolii nu fac cunoştinţă cu săpunul prea des. Cred că face parte din religia lor să fie cât mai soioşi şi nespălaţi.

Saikhna îmi zice că majoritatea e atee. Şi ea e tot atee. Ea totuşi e curată, se spală regulat. Mongolii religioşi cred, de obicei, în Buddha.

Oamenii de pe stradă par a mă urmări cu mare interes şi fără să se ferească. Un alb într-o mare de galbeni. Deşi chiar şi asta e o chestie de perspectivă. Aflu de la Saikhna că, pentru asiatici, noi suntem galbeni. Nu ţin s-o contrazic. Poate galbenul lor arată ca albul nostru, cine ştie?

Tot ea îmi spune că părul meu de pe mână atrage atenţia. Deşi nu mă consider un tip păros, faţă de ei, care n-au pic de păr pe mâini, aproape am o pădure. Şi tot ea îmi zice că fiind străin, lumea crede că sunt plin de bani. Mă abţin să o întreb şi pe ea ce crede.

Au trecut vreo 2 săptămâni de când am ajuns aici. Stăm toţi în acel apartament, de cinci camere. În timpul zilei muncim, seara mergem şi mâncăm la restaurantul francez care se află la vreo câteva minute de mers pe jos. Totul pare liniştit, dar e doar liniştea de înaintea furtunii.

Astăzi Hans a venit nervos la birou. A aflat că o altă firmă şi-a deschis un birou, chiar la Chinggis Khan Hotel. Hans zice că-i ştie, a lucrat cândva cu ei şi sunt ţepari. Deşi crede că nu vom avea probleme din cauza lor, pe chipul lui se citeşte preocuparea. Să ne facem griji sau o fi doar un foc de paie?

Tic-tac. Timpul se scurge încet, dar sigur către deznodământul neștiut în acel moment.