Celula 61 (18)

E dimineața celei de-a treia zile de când suntem în Rusia. Căpitanul vine împreună cu un tip, civil. Ne spune că mergem să căutăm locul prin care am trecut prin gard. Ne mai spune că în ziua trecută grănicerii au căutat urme ale trecerii noastre prin nisip, pe o distanță de vreo 20 de kilometri, dar nu le-au găsit. Urcăm într-o mașină și plecăm. Ne însoțesc căpitanul, civilul și un soldat. Căpitanul vorbește engleză. Stricat, dar totuşi ne înțelegem.

Suntem înghesuiți în spate. Căpitanul nu protestează când eu și Hans schimbăm două vorbe. Nu vorbim nimic din ce ne-ar putea da de gol. Ne întrebăm cum am dormit aseară, dacă totul e în regulă, ne povestim cum am mers la cumpărături, despre soldații care au venit după țigări. Ne încurajăm reciproc că totul va fi în regulă. În acest moment, cel mai important este ca Hans să reușească să ia legătura cu ambasada. Îl întreabă din când în când pe căpitan dacă îl vor lăsa, iar acesta îi promite că o va face, în curând.

Ne gândim amândoi că nu putem fi pedepsiți prea rău, chiar dacă povestea noastră ar fi dată în vileag. E important să nu ia decizia de a ne preda către mongoli, dar altfel, ei de ce ne-ar pedepsi aspru pentru trecerea ilegală a frontierei? De un singur lucru mi-e tare teamă. Mă tot gândesc la fotografiile pe care le făcusem. Oare am surprins din greșeală și vreun lucru care nu trebuia prins? Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru gândul bun de a mă fi oprit să pozăm acea clădire aflată la graniță. Pentru moment sunt sigur că nu au developat încă fotografiile, e un sătuc de graniță unde e puțin probabil să se afle vreun laborator foto. Dar oare ce vor descoperi pe fotografii? Îmi amintesc de fotografia mea, făcută sub panoul cu numele orașului Darkhan, dovada faptului că noi nu veneam dinspre Rusia, după cum susțineam cu tărie.

Și așa se arătaseră mirați de hârtiile pe care le-au găsit în buzunarele noastre. De exemplu, la mine găsiseră o hârtie cu antetul hotelului Chinggis Khan. Le-am spus că mi-o dăduse un prieten care fusese acolo și îmi recomandase hotelul. Pe ea era și telefonul și adresa acestuia. Eu, care aveam de gând să ajung și în UB, o păstrasem pentru a o folosi mai târziu. Explicații subțiri, dar căpitanul nu arată că nu ne-ar crede. De fapt, pe chipul lui nu se citește nimic rău. E calm tot timpul, chiar ne dă senzația că e alături de noi.

Bineînțeles că nu reușim să găsim nimic la graniță. Civilul e o persoană care cunoaște ca-n palmă locurile. Mergem în diverse puncte şi la fiecare susținem că nu suntem siguri. Parcă-parcă recunoaștem câte ceva, dar nu putem şti cu siguranţă. Seara suntem duși într-o altă unitate militară, dintr-o localitate despre care înțelegem că se cheamă Kiahta. Când ajungem, cei de acolo sunt luați prin surprindere, pentru că ne bagă mai întâi într-o cameră și ne lasă nesupravegheați. Doar pentru 1 minut, însă asta îmi oferă mie șansa absolut neașteptată de scăpa de paşaport! Îl scot din căptușeala hainei și îl arunc în spatele placajului de lemn care acoperă pereții încăperii până la jumătate. Răsuflu ușurat, e singurul lucru de care mi-era teamă că mă va da de gol. Acum nimic nu mă mai împiedică să fiu 100% Harold Smith.

Ne duc la un cabinet medical. Acolo ne ia în primire o doctoriță. Vorbește destul de bine engleza. Atât de bine că mă încuie la a doua întrebare pe care mi-o pune: "Do you have itches?". Habar nu am ce m-a întrebat. Ce să-i spun? Da? Nu? Cum o fi bine? Pentru câteva secunde mă cuprinde panica. Repetă întrebarea și își cere scuze că nu vorbește o engleză bună. Mă decid să spun nu. Cred că e varianta corectă! Mai târziu, alfu că mă întrebase dacă am mâncărimi. Offf! Sunt un englez care habar n-are engleză.

Ne bagă într-un fel de carceră, aflată la subsolul unei clădiri. Cele două celule în care suntem sunt separate de un perete extrem de gros. După ce mituim soldatul-gardian cu câteva țigări, acesta pleacă. Încercăm să comunicăm unul cu altul, dar e foarte dificil. Deși aflate una lângă alta, nu reușim să ne auzim prea bine. Îl aud pe Hans înfundat, mi-e greu să înțeleg ceva din ce spune. Mai ales că nu vorbește prea tare, de frică să nu ne asculte cineva.

Adorm. Și iar se face dimineață. Mergem din nou să căutăm locul prin care am trecut prin gard. Civilul e un tip tare fain. Tot timpul zâmbește. Deși nu vorbește engleză, avem senzația că ne încurajează mereu. La un moment dat, face ceva absolut neașteptat. Ne duce într-un loc unde există o gaură în gard! Căpitanul ne întreabă dacă pe acolo am trecut. Putem refuza oferta? Da, sigur că pe acolo! Da, recunoaștem zona, copacii, sigur! Mulțumim, rusule, ești de treabă! Bun, acum că am stabilit pe unde am trecut, hai să căutăm rucsacii!

Într-una din zile căutăm însoțiți de câțiva soldați. Nu găsim nimic. Apoi, într-o altă zi, întreaga unitate de soldați e mobilizată pentru căutare. Un grup de vreo 100 de soldați, împreună cu noi, periem pădurea siberiană în căutarea rucsacului albastru în care se află documentele noastre. Situația devine atât de comică, încât, la un moment dat, pur și simplu nu-mi pot șterge zâmbetul de pe față. Cred că mai amuzant nu poate deveni decât dacă chiar am găsi un rucsac albastru. Facem un cordon de căutători,  înşirat pe o distanță destul de mare, pentru a nu pierde nimic. Mă uit la soldații care caută cu sârg, după fiecare copac, în fiecare groapă întâlnită în cale. Și totuși, rucsacul nu se dă găsit!

Căpitanul renunță la un moment dat la căutare și dă niște ordine. Suntem despărțiți și plecăm în două mașini. Eu merg cu niște soldați către Naușki. Baza militară de la început. Mă duc, însă, în altă clădire. Soldații par a fi prietenoși, merg cu ei într-o cameră mare, în care se află vreo 20 de paturi. Apoi, unul câte unul, pleacă de acolo. Doar unul singur, care vorbește engleza cam cum vorbesc eu mongola, rămâne cu mine. Scoate o sticlă și-mi toarnă într-un pahar. E vodcă, mă îmbie să beau. Nu îl refuz, dar încep să mă întreb de ce-om fi rămas singuri. Îmi toarnă pahar după pahar în timp ce tot repetă cuvântul "friends, friends". Îmi tot face semne către pat și-mi zice ceva în rusă. Începe să mi se facă din ce în ce mai frică. Nu că nu înțeleg ce vrea, pentru că înțeleg. Dar nu vreau să înțeleg! Mă uit la el mirat și dau din umeri. Devine ușor-ușor mai agresiv când vede că nu mă convinge cu vorba bună. Dau doi paşi înapoi, livid, dar hotărât să mor cu el de gât dacă cumva trece la fapte. Să fie ăsta ultimul lucru pe care-l voi face?