Celula 61 (17)

Dorm profund, însă mă trezesc de vreo două ori auzind gălăgie. A doua oară, mă uit printr-o gaură din ușă și văd niște asiatici care sunt escortați de grănicerii ruși către o cameră de lângă noi. Prin urmare, mai sunt și alții care-și doresc să ajungă în Rusia pe alte căi decât cele uzuale.

Dimineața, ne aduc ceai, câte o felie de pâine și o bucățică de gem. Ne însoțesc la toaletă și apoi ne întoarcem în cameră. Până la amiază nu se întâmplă nimic. Apoi, auzim din nou forfotă. Mă uit prin gaura din ușă și văd pe hol câțiva soldați care aduc o masă. Îi supervizează un tip micuț de statură, cu mustață. După ce soldații termină, tipul începe să scoată dintr-o servietă niște hârtii și câteva pixuri. Între timp, sunt aduse și niște scaune.

Intră în camera noastră un soldat și-mi zice să ies. Hans îmi urează noroc. Mă uit la el și îi zâmbesc. Mulțumesc, amice! În hol, lângă tipul cu mustață, este și o doamnă, ceva mai în vârstă, pe la vreo 50 și ceva de ani. Facem cunoștință și aflu de la ea că e translatorul. Tipul cu mustață e căpitan. Îl cheamă Vladimir (sau Viaceslav, nu reţin). Mă invită să iau loc și începe interogatoriul. Cum mă numesc? De unde sunt? Care e adresa mea? Cu ce ocazie prin Rusia? Cum am ajuns în zonă? Ce s-a întâmplat astă-noapte? etc. Vorbesc cursiv, am senzația că am un răspuns pentru orice întrebare. Până la întrebarea cu mașina: "Spuneți că ați făcut autostopul. Cu ce mașină ați ajuns aici, în zonă, în cursul zilei de ieri?". Aici mă blochez puțin, dar aleg să spun că era o Lada. O Lada albă. La amănuntul acesta nu ne gândisem. Mai țineți minte Lada albă pe care ni s-a părut că o vedem în dimineața când ne-au prins? La ea m-am gândit când mi-au pus întrebarea asta.

Sunt puțin îngrijorat de ce va spune Hans, în caz că nu voi reuși să îl avertizez cu privire la întrebarea asta. Sper că voi avea timp să îi suflu ceva. Interogatoriul se termină. Pe fața căpitanului nu se citește nimic. Pe fața translatoarei văd o părere de rău. Se uită la mine cu milă, iar când plec, îmi zâmbește.

Din păcate, sunt dus într-o altă cameră, nu în cea din care am plecat. Sunt disperat, nu am cum să-i transmit lui Hans despre Lada albă. Îmi lipesc urechea de ușă și încerc să aud ce declară Hans. Nu se aude mai nimic, interogatoriul este purtat pe un ton scăzut. Mă așez pe pat, resemnat. Probabil că povestea noastră a fost deja dată în vileag! După un timp, pare să se fi terminat. Aud cum deschid ușa de la camera în care ne închiseseră prima oară, cum o închid și apoi liniște.

Am aflat după un timp că la acea întrebare spusese tot Lada albă. Din nou, soarta a fost de partea noastră. Cum-necum, până la urmă ne-am potrivit la declarații. Deși subțire, povestea noastră este plauzibilă. Situația pe care o descriem este atât de neobișnuită, încât probabil că dă senzația de autenticitate.

Mai târziu, în cursul aceleiași zile, vin doi soldați la mine și-mi arată suta de dolari pe care mi-o luaseră. Îmi fac semn să vin cu ei. Îmi spun ceva în rusă, dar nu înțeleg nimic. Ieșim din interiorul bazei militare și ne îndreptăm spre gară. În gară e un oficiu de schimb. Îi spun ceva tipului de la ghișeu, care îmi schimbă dolarii, contra ruble. Mai departe, mergem spre un magazinaș aflat cam la un kilometru distanță. Acolo, unul dintre soldaţi îmi face semn să-mi cumpăr de mâncare și ce altceva mai doresc. Îmi iau câteva iaurturi cu fructe, țigări și ciocolată. Altceva nu am încredere să cumpăr. Peste tot sunt purtat cu cătuşe la mâini. E o senzație de disconfort la început, dar mă obișnuiesc.

Ne întoarcem la unitatea militară. E aproape seară și mănânc patru iarturi fără să respir. De 72 de ore nu mâncasem mare lucru. Fumez câteva țigări. Sunt dintr-acelea iuţi, Malboro contrafăcut. N-are importanță prea mare pentru soldați, totuşi, pentru că aud o bătaie în ușă - Dai pa kurit! (sau ceva de genul ăsta). Prin vizetă, un militar îmi face semn să-i dau o țigară. Deja s-a dus vestea că străinii au țigări.

Ulterior, în zilele pe care le-am petrecut acolo, m-am obișnuit cu ei, și cu cererile lor de țigări. Altceva nu cereau, doar țigări. De asta, obișnuiam să-mi cumpăr mai multe pachete când mergeam la cumpărături. Nu le-am refuzat niciodată cererile, nu se făcea să le zici nu. Cine știe cum s-ar fi răzbunat?

Cu burta plină, mă așez în pat și, după o lungă perpelire de pe-o parte pe alta, ajung din nou în lumea în care n-ar fi rău să rămân pentru totdeauna.