Celula 61 (22)

Alexei și Vania mă lasă în pace. Din când în când mă întreabă mai în rusește, mai prin semne, dacă am nevoie de ceva. Se întâmplă mai ales când ni se aduce masa, și-i văd cum își fac probleme pentru faptul că nu vreau să mănânc nimic.

Masa. Despre asta nu am prea multe de spus. Întâia dată când m-am decis să văd ce ni s-a adus era un fel de ciorbă de pește. Mă îndoiesc că bucătarul închisorii stătea vreodată să curețe acei pești. Iar când zic pește, de fapt zic oase de pește. Întotdeauna am avut senzația că erau niște pești foarte mici, cei care erau puși în ciorba aia. Rar, chiar foarte rar, găseam câte o bucățică mică-mică de carne. În rest, erau foarte multe oase. E posibil ca mintea să-mi joace feste și să fi fost niște pești mari, dar, pentru că nu am reușit să dau de o bucată mai mare de carne, sunt convins că erau niște pești asemănători cu hamsia.

Apoi, îmi amintesc de un terci alb, posibil să fi fost de ovăz. Nu avea absolut niciun gust. Nu m-am putut obișnui cu el din cauza consistenței. Mi se părea că e plin de mucilagii. Am încercat o dată să mănânc, dar mi-a venit să vomit pe loc. Din când în când primeam o mâncare de cartofi. Deși înainte de închisoare uram cartofii, acolo am aflat cât de buni sunt. Nu erau foarte bine curățați nici ei, dar treceai cu ușurință peste asta. În afară de felurile acestea de mâncare, în fiecare zi primeam câte jumătate de pâine. Trebuia să fii foarte atent să ți-o drămuiești, pentru că alta nu mai primeai. Mesele erau de două ori pe zi și ne erau aduse direct la celulă. Room service.

A patra zi vin gardienii și ne cheamă să mergem la dușuri. Încă mi-e frică de toată lumea, iar această frică e mai puternică decât dorința de a mă spăla. Refuz să merg, le spun că aștept să vină avocatul. Gardienii nu insistă, mă lasă în pace și-i iau doar pe Alexei și Vania. Aceștia se miră că nu vreau să merg, iar mai târziu aflu și de ce: mersul la duș e doar o dată pe lună! Eu aveam deja aproape 3 săptămâni de când nu mă spălasem pe întregul corp. Mai aveau să treacă încă vreo 3 până am ajuns și eu la duș.

Prima săptămână trece extrem de greu. Pentru că avocatul nu a venit încă la noi, nici măcar nu știm la ce să ne așteptăm. Pierd nopțile urmărind traficul bilețelelor și pachețelelor între celule. E foarte important ca șirul să nu se întrerupă. Pe la vreo 3-4 dimineața, începe să te prindă somnul. Uneori adormim cu toții, iar când cei din celulele alăturate se panichează pentru că de la noi nu mai răspunde nimeni, încep să strige în dreptul găurii. Atunci, sar speriat din somn, cu inima bătându-mi nebunește și încercând să-mi dau seama unde sunt. Când realizez că doar am visat că eram acasă, îmi vine iar să plâng.

Alexei și Vania nu m-au pus să răspund de poștă. Cel puțin în primele zile, m-au lăsat să zac. Mi se pare un gest frumos din partea lor să mă lase în pace, văzându-mă dărâmat. Oricând prind ocazia, mă încurajează, prin cuvinte, sau prin gesturi. Simt din partea ambilor simpatie pentru mine. La un moment dat, încerc să aflu de ce sunt ei în închisoare. Vania îmi spune că s-a bătut cu cineva, care a căzut, s-a lovit la cap și a murit. Nu sunt sigur dacă glumește. Nu pare un bătăuș. E destul de slab, dar bine legat. Alexei nu vrea să spună de ce e acolo. Vania râde de el și-mi explică vreo jumătate de oră, prin gesturi, ce a făcut Alexei. Înțeleg cu greu că e un violator de găini. O fi glumind cu asta?

Suntem, în orice caz, o celulă săracă. Niciunul dintre ei nu are de unde să facă rost de țigări, eu nici atât. Fără țigări timpul parcă se dilată. Rar, Vania mai face rost de câte un chiștoc de la vreo celulă alăturată, iar atunci fumăm împreună câteva fumuri. Învăț cum se fumează, cu adevărat, "la unghiuță". În primul rând că se trage din țigară până aceasta îți arde buzele. Când nu mai ai din ce să mai tragi, cele 2-3 fire de tutun rămase sunt puse la păstrare într-o foaie de hârtie. Într-o săptămână, aduni de încă un chiștoc.

Aflu și ce era lichidul negru - ceai. O infuzie extrem de puternică de ceai negru. Se pun vreo 2-3 linguri de ceai, după care se toarnă foarte puțină apă. Ceaiul este special, înțeleg că e indian. E sub formă de granule, arată ca niște bobițe de piper. Se fierbe și apoi este lăsat câteva minute să se decanteze. Rezultatul e o infuzie atât de puternică încât după ce o beau inima începe să bată cu furie. Pentru fiert, Vania folosește un fierbător format din două plăcuțe de fier separate de câteva chibrituri. Plăcuțele sunt legate cu sfoară și conectate la firele de curent din perete prin intermediul a două cabluri, câte unul pentru fiecare plăcuță. Ingenios fierbător! De fapt, după cum aveam să mă conving ulterior, ingeniozitatea omului atunci când are nevoie de ceva este absolut remarcabilă.

Nu am băut prea mult ceai în primele săptămâni, totuși. Ca și țigările, e o marfă extrem de căutată și dorită de către deținuți. În schimb, aflu cât de bună e apa fiartă. Din cauza frigului, unica metodă de a ne mai încălzi puțin este să fierbem apa și s-o bem. N-are niciun gust, dar e fierbinte. Sunt zile întregi în care, din cauză că nu pot mânca nimic din ce ni se aduce, în afară de pâine, îmi amăgesc foamea bând apă fierbinte. Totuși, nu pot spune că sufăr de foame. Nici nu are cum, avocatul pe care îl așteptăm, sperând într-un mâine mai bun, nu mai ajunge, iar lipsa de speranță îmi taie orice poftă de a mânca.