Celula 61 (8)

Venirea lui Hans la birou provoacă o uşoară euforie. E genul de persoană cu personalitate magnetică. Are o siguranţă dezarmantă în decizii şi o bună-dispoziţie debordantă. Motivaţional doar prin simpla prezenţă.

Ne promite că discutăm mai pe seară despre situaţia noastră - care vrem să plecăm, care mai stăm. Pentru moment vrea doar să pună lucrurile în ordine. Astăzi nu avem clienţi noi, aşa că e timpul să facă o şedinţă cu oamenii de vânzări. Împreună cu Mad Andy şi Khulan petrece ziua în mijlocul angajaţilor mongoli pe care îi linişteşte. Sau cel puţin aşa dă impresia, nu am de unde să ştiu ce e în sufletul localnicilor.

Seara, la restaurant, ne expune planul: trebuie să continuăm să vindem, nu trebuie să luăm în seamă faptul că suntem şicanaţi de Poliţie, nu trebuie să ne îngrijorăm de presa negativă, nu trebuie să mai cedăm clienţilor care revin şi doresc banii înapoi. Trebuie, şi subliniază trebuie, să ne vedem de afacerea noastră pentru a dovedi tuturor că ceea ce facem e corect. De asta s-a întors în Mongolia, altfel ar fi fost uşor să rămână în Europa, nu? Argumentul acesta este decisiv. Protestăm destul de timid, în special la partea despre clienţi. Ne spune: dacă vreţi să plecaţi, plecaţi acum, dacă rămâneţi, gata cu comentariile. Dintre noi, câţiva se decid să plece. Eu nu sunt printre ei.

Am mai multe motive. Saikhna se numără printre ele, e poate unul dintre cele mai importante. Apoi, dacă plec, Hans ne-a spus că nu are pregătit un loc pentru noi în firma din România. Perspectiva întoarcerii în şomaj nu mă atrage nicicum.

Plecasem în Arad din oraşul meu natal pentru că nu-mi găsisem nimic de lucru după ce am terminat facultatea, timp de aproape un an. Nimeni nu mă angaja din cauză că nu aveam armata făcută. Exista acea frică a firmelor de a nu fi recrutat după ce te angajau, forţându-le să-ţi păstreze locul de muncă. Bun, am încercat să merg în armată. Am fost de vreo 5 ori la centrul de recrutare. De fiecare dată  mi s-a spus că nu se recrutează t.r.-işti, pentru că n-au bani pentru noi. Aşa că, la un moment dat, situaţia mea devenise aproape disperată. Şi fără niciun fel de perspective de a se îmbunătăţi. Aradul a picat într-un moment în care îmi era ruşine să mai intru în casa maică-mii, care în acel moment era ea însăşi în şomaj. Iar acum să mă întorc acolo? Nici o şansă.

Să mai zic că mi-am jurat pe atunci că o să fug toată viaţa de armată? Am început nenumărate masteruri, doar pentru hârtia care dovedea că m-am înscris şi care oprea armata de a mă recruta. La un moment dat, nici aceste hârtii nu mi-au mai fost de ajutor. Aşa că, am primit ordin de prezentare la unitate. Nu m-am dus, şi aproape că am fost declarat dezertor pentru asta. Am fost salvat prin nişte intervenţii făcute de o persoană foarte cumsecade, dar care m-a înjurat probabil câţiva ani la rând pentru că a trebuit să-şi pună obrazul pentru mine. Asta e însă o altă poveste.

Înapoi în Mongolia, Hans m-a convins, prin urmare, să rămân. L. a rămas şi ea, la fel A., care e un băiat tinerel. Cred că nu are mai mult de 20-21 de ani, dar nu i-ai da mai mult de 16 la prima vedere. Slăbuţ, nu prea înalt, şi cu părul lung, genul de tocilar aventurier. Dacă există aşa ceva. Toată ziua încearcă să farmece fetele mongole, fără niciun fel de rezultat. Dacă mă întrebi acum, cred că a rămas sperând că o să facă şi el sex cu cineva, un loc în care avea evident mai multe şanse pentru a face asta, dar, până la urmă, nu s-a ales cu nimic.

C. s-a decis să plece cu primul avion, la fel D. Mad Andy venise doar pentru suport moral, nici nu se gândea să rămână prea mult. Probabil venise pentru a se lăuda ulterior că s-a îmbătat şi în UB. Nici o problemă că pleacă, o grijă în minus.

A trecut o săptămână de când a venit Hans, lucrurile par a se linişti, deşi sunt zilnic clienţi care revin după avansuri. Dimineaţă Hans este chemat la Poliţie. Pe la amiază, avocatul ne anunţă bomba: a fost arestat!