Celula 61 (9)

Suntem cu toţii în şoc. Avocatul ne spune că Poliţia nu are nimic contra lui Hans şi speră să fie eliberat chiar astăzi. Ne spune că este chiar de dorit să se întâmple asta, închisoarea din UB nu e un loc unde să-ţi petreci nici măcar o noapte. Când se face seară ne dăm seama că, pentru Hans, ce s-ar putea întâmpla mai rău, se va întâmpla. Va rămâne în arest pentru cel puţin o noapte.

A. se hotărăşte să plece. Brusc, viaţa lui pare mai importantă decât perspectiva unei partide de sex cu o asiatică. Noi suntem împărţiţi. Avem lungi discuţii în contradictoriu. Totuşi, acum discutăm degeaba, cred eu, trebuie să vedem mai întâi ce se întâmplă cu Hans.

E eliberat după 3 zile. Şi după 2 nopţi petrecute în arest. Îl întreb ce s-a întâmplat acolo, dar nu este dispus să vorbească. Trebuie să fi fost groaznic!

Hans a avut "norocul" de a participa la războiul dintre Marea Britanie şi Argentina. Aşa numitul război al Malvinelor, unul dintre cele mai scurte din istorie. Se înrolase în marină cu doar câteva săptămâni înainte de război. Abia împlinise 18 ani. Alesese marina în urma unui calcul simplu: dacă o să fie vreun conflict armat, flota avea şanse foarte mici să fie implicată. Plus, în zona Americii de Sud, ce s-ar fi putut întâmpla? Avea să fie o decizie proastă, pentru că Argentina s-a gândit să-şi recupereze, în martie 1982, insulele Falkland, obligând astfel Marea Britanie să-şi trimită forţele armate. Care alte forţe decât cele navale? 42 de zile, atât a durat războiul, pentru că în iunie Argentina a capitulat. Niciuna dintre ţări nu a declarat oficial război celeilalte. Asta nu înseamnă că el nu a existat.

Hans s-a aflat pe una dintre navele beligerante. Şi a rămas cu sechele, destul de grave. Odată, pe când eram în Braşov, la hotel, mi-a telefonat şi cu o voce extrem de speriată m-a rugat să vin în camera lui. Am bătut la uşă de vreo câteva ori şi, într-un final, mi-a strigat să intru. Era aşezat pe podea, aproape sub pat, şi tremura de frică. Se uita spre fereastră şi-mi tot repeta să mă duc să verific ce e. Pe fereastra camerei, cineva din parcarea hotelului se juca cu un laser. Când m-am uitat în jos, jocul a încetat. Părerea lui Hans a fost că era un lunetist. Părerea mea a fost că era vreun copil care făcea glume. În acea noapte a dormit în cada din baie. Ştiu, era paranoic.

Experienţa războiului mi-a povestit-o, cândva. Nu şi despre ce a trăit în arestul din UB. Mi-a spus doar că eu nu aş fi rezistat. Posibil.

Deşi este, evident, zdruncinat de ce i s-a întâmplat, încă mai are încredere că situaţia se poate schimba în bine. Se decide să ceară un audit contabil. Tot pentru a demonstra că nu are nimic de ascuns. Dar banii celor care îi doresc înapoi tot nu vrea să-i dea. Oricum, suntem aproape de fundul sacului.

===========================================

Astăzi a venit un grup de clienţi nervoşi. Vreo 15, bărbaţi şi femei. Nu ştiu de unde s-au strâns. Ono îmi spune speriată că ne ameninţă că până nu le dăm banii înapoi, nu vom pleca din birou. Hans ridică din umeri. Nici dacă ne decidem să o facem nu avem banii acolo. Nici în conturi nu cred că am mai rămas cu prea mulţi bani. Se face seară şi acei clienţi stau în dreptul uşii. Încercăm să plecăm, însă sunt prea mulţi. Cu tot cu gărzile noastre de corp, nu reuşim să trecem de ei. E adevărat că Hans le-a spus să nu facă uz de forţă. Ne întoarcem în birou. Clienţii urlă şi fac semne ameninţătoare. Dar, de frica gărzilor de corp, nu fac mai mult decât să spargă un geam de la uşa biroului. Încercăm să discutăm cu ei şi aflăm că nu-i interesează prea tare persoanele noastre, în afara lui Hans. Noi putem pleca, Hans nu.

Hans ne spune să plecăm, se ocupă el de situaţie. Mongolii pleacă aproape toţi, în afară de Ono, Khulan şi gărzile de corp, normal. Dintre străini, rămânem toţi câţi mai suntem. Adică L. şi cu mine. Să plecăm, unde? Hans se tot chinuie să sune pe cineva. Aflu în acel moment că orice englez aflat în pericol, oriunde în lume, are la dispoziţie un număr de urgenţă la care poate suna. Dacă are de unde, bineînţeles. La capătul celălalt al firului sunt oameni din serviciile secrete, care vor face tot ce le stă în putinţă pentru a le da o mână de ajutor. În jumătate de oră vine un tip cu păr alb, însoţit de 3 mongoli impunători.

Urmează o noapte lungă în care tipul cu păr alb, împreună cu Hans, poartă negocieri cu acei clienţi. În cele din urmă, se înţeleg să plece, cu condiţia ca a doua zi să le fie restituiţi banii tuturor. Ştiu încă de pe acum că asta e puţin probabil să se întâmple. Acea persoană, voi afla mai târziu, este însuşi ambasadorul Marii Britanii în Mongolia!

Îmi dau seama acum cât de important a fost acest amănunt. În ziua de azi, nu mi s-ar mai părea un fapt ieşit din comun ca o persoană atât de importantă din cadrul unei ambasade să se implice direct, deşi am oareşce îndoieli legate de ce ar face diplomaţii români. În acel moment, însă, mi-a dat senzaţia că Hans are relaţii la nivel înalt şi mi-a adus o oarecare linişte. Copil prost ce eram!