Celula 61 (20)

Începe a doua săptămână de când am ajuns în Rusia. Căpitanul dorește să punem toate lucrurile la punct. Ne spune că vom merge la Ulan-Ude, la proces, și probabil că după proces vom fi eliberați. Mergem și în locul unde aruncasem pașaportul meu. Îl recuperează și-l pune la dosar.

Acum suntem mai mult decât nerăbdători să plecăm spre Ulan-Ude, fiecare zi pe care o petrecem în Kiahta trece cu mare greutate, pentru că în marea majoritate a timpului suntem ținuți tot în celulele de la subsolul bazei militare.

La sfârșitul celei de-a doua săptămâni, căpitanul ne anunță că toate lucrurile sunt puse la punct și că mâine vom pleca spre Ulan-Ude. Vom merge cu trenul, e un drum destul de lung. La plecare, căpitanul ne strânge mâna și ne urează succes. Cred că ani de zile după asta vom constitui, pentru el și cei de acolo, subiectul preferat de discuție. Translatoarea are un chip bun, ne zâmbește blând și ne urează numai bine. Ne sfătuiește să ne alegem cu grijă avocatul, când vom ajunge în Ulan-Ude. Asta ne pune pe gânduri. Avocat? Pentru ce anume? Nu va fi doar o formalitate procesul nostru?

Pe 3 octombrie plecăm. E seară, avem bilete la un vagon cușetă. Doi militari ne însoțesc. Cred că au luat decizia de a ne trimite cu vagonul-cușetă pentru a nu atrage atenția altor călători. E o cușetă cu 4 paturi, două jos și două sus. Ni se indică paturile de sus, și ne supunem fără să crâcnim. Este prima noapte, după mult timp, când paturile de sub noi sunt acoperite de cearșafuri curate și sunt moi. Nici măcar n-avem chef să mai vorbim. E atât de bine, încât adorm aproape în aceeași clipă în care pun capul pe pernă.

În dimineața zilei de 4 octombrie ajungem la Ulan Ude. Suntem așteptați la gară de o dubă a Poliției, și suntem urcați în spate. Prin gemulețele mici ale dubei nu pot vedea mare lucru din ce e afară. La un moment dat mașina se oprește la un semafor. Pe partea stângă a drumului îmi atrage atenția o statuie. Mă uit la ea și nu-mi vine a crede. Oare unde am ajuns? Rusia nu a depășit perioada comunistă? Statuia e un cap uman. Un cap foarte mare, cred că are mai mult de 5-6 metri în înălțime. Pare a fi piața centrală a orașului. Nu mă îngrijorează că e un cap, ci că e capul lui Lenin!

Ajungem, într-un final, la destinație. Suntem în curtea interioară a unei clădiri. Coborâm din mașină și suntem duși într-o cameră în care se mai află vreo 20 de bărbați. E forfotă mare, sunt mulți arestați și gardienii ne grăbesc să scoatem hainele de pe noi. Ni se indică să scoatem curelele de la pantaloni, șireturile de la papuci, și apoi, goi pușcă, suntem controlați la sânge. Ni se iau amprentele, suntem pozați și apoi ni se întocmesc fișele. Ne cumpărasem vreo 5 pachete de țigări. Fiecare țigară este ruptă, una câte una, și pipăită, după eventuale lucruri ascunse. Probabil droguri, nu-mi pot închipui altceva ce s-ar putea ascunde în țigări. Ni le dau înapoi, așa rupte cum sunt, dar fără pachete. Sunt puse într-o pungă.

Execut tot ceea ce mi se cere, deși până acum ce mi se întâmplă nu seamănă deloc cu ceea ce speram să mi se întâmple, o dată ajuns la Ulan Ude. În mintea mea, ar fi trebuit să ajungem și să mergem la tribunal. În mintea lui Hans e la fel. Apucăm să schimbăm două vorbe până ni se indică să mergem. Suntem duși în interiorul închisorii. Clădirea în care intraserăm nu e închisoarea propriu-zisă, aceasta e clădirea alăturată. Trecem printr-un fel de gang, care face legătura între cele două clădiri și apoi ajungem într-un hol. E clar, asta e, pentru că de o parte și de alta a holului sunt celule. Le recunosc după vizete și după felul în care sunt zăvorâte. Holul este destul de larg, dar observ că el dă și în alte coridoare, mai înguste, cu celule de-o parte și de alta. Etajul este mai înalt decât înălțimea obișnuită. Cred că are cam 3 metri.

Gardienii ne fac semn să intrăm amândoi într-o cușcă aflată în mijlocul holului. E o cușcă din metal, cu baza de circa 1 metru pătrat și înaltă de vreo 2 metri. Pe partea din spate a cuștii e un fel de băncuță, lată de vreo 25 de centimetri, fixată cam la un metru de pământ. Suntem amândoi băgați în acea cușcă, iar gardienii pleacă. Sunt câteva crăpături în ușă, însă e destul de dificil să urmărești ce se întâmplă afară, din cauza lipsei spațiului de mișcare. Oricum, nu se întâmplă mare lucru. Când auzim gălăgie, unul dintre noi se chinuie să se poziționeze la crăpătura prin care se poate vedea, iar celălalt încearcă să se lipească de partea din spate, pentru a face mai mult loc. Când vine rândul meu să mă uit, văd un grup de vreo 15 oameni care merg încolonați, însoțiți de 3 gardieni. Merg în liniște. Nu pare a fi nimic deosebit, așa că renunț să mă mai uit.

Din cauza spațiului strâmt, timpul pare a trece și mai greu. Cred că ne lasă acolo vreo 4 ore, timp în care facem tot felul de supoziții. Încă suntem încrezători că, deși ne-au adus aici, nu va dura mult până vom merge la proces. Nu ne dăm seama de ce ne-au băgat în această cușcă. Una din variante e faptul că nu s-au decis în ce celulă să ne bage. Nu știm deocamdată cum arată celulele, dar încerc să nu mă gândesc prea mult. Mi-e frică, normal, de ce mi se poate întâmpla aici. Am văzut atâtea filme în care unora ca mine, care nu arată nici pe departe dur, li se întâmplă diverse lucruri în închisoare. Până ce nu ajungi acolo, nu-ți poți da seama de ce poți simți în situații de genul ăsta, dar asta nu o doresc nimănui. Speranța mea e că voi fi în aceeași celulă cu Hans, pentru a ne purta reciproc de grijă.

E seară când gardienii revin și ne scot din cușcă. Mergem pe coridoarele închisorii. Sunt foarte întortocheate, dacă m-ai pune să refac drumul înapoi, mi-ar fi imposibil. Din celule auzim gălăgie, oameni vorbind și pe alocuri bătăi în uși. Din unele celule auzim pe câte cineva urlând. Îmi golesc mintea de orice și fac tot ce e posibil să nu mă mai gândesc la asta. Într-un final ajungem. Pe ușa celulei scrie 129. Gardienii strigă ceva către cei dinăuntru, apoi deschid ușa și ne fac semn să intrăm.

Înăuntru sunt 5 oameni, din care unul e negru. Suntem atât de bulversați încât pentru moment nici măcar nu mă mir că e un negru acolo. Sunt doar 6 paturi. În spatele nostru, ușa este zăvorâtă. Pe fața mea nu se citește nimic, dar sunt extrem de încordat. Oamenii ne spun ceva în rusește. Le spunem că nu vorbim rusă. Ia pa ruski ne gavariu. Apoi, ne întreabă de țigări. Cu asta ne obișnuiserăm deja de la soldații din Naușki sau Kiahta. Când scoatem punga cu țigări vedem o reacție de bucurie cum n-am mai văzut de mult. Aproape ne iau în brațe. Împărțim țigări în stânga și-n dreapta.

După un timp, unul dintre ei începe să prepare ceva într-un ibric. Toți se așează în jurul ibricului și ne fac și nouă semn să ne apropiem. Tipul fierbe un lichid foarte negru. Dar nu simt mirosul de cafea, e altceva. După ce fierbe, toarnă lichidul într-o cană și încep să soarbă, pe rând, cu înghițituri mici și zgomotoase. Când ajunge ibricul la Hans, aceștia îi fac semn să ia o gură. Hans bea și apoi îmi pasează cana. E un lichid foarte fierbinte și extrem de amar. Nu-mi dau seama ce e, nu am mai băut niciodată. După vreo 2 ture de sorbituri, lichidul se termină.

Au un mic tranzistor legat de o țeavă din care se aude un post de radio. La un moment dat, unul din ei ne face semn tuturor să facem liniște. E o știre, toți ascultă și fac ochii mari. După ce se termină, încep să râdă și arătând spre radio și apoi înspre noi, ne zic: "Șpion! Șpion!". Și dau din cap a mirare și râd. Nu știm limba rusă, dar cred că e destul de clar ce ne-au spus. La radio, tocmai s-a dat o știre despre noi, spionii.